AcasăCircuiteCălător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua șapte: Ai fost vreodată conștient...

Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua șapte: Ai fost vreodată conștient că poți să mori și nu poți face nimic să preîntâmpini asta?

Urmare de AICI

Pe mare, distanța de aproape 50 de mile dintre insula Kythnos și marina Alimos din Atena se face în 10 – 12 ore, în funcție de vânt și de vreme. Așteptând o fereastră printre vânturile care erau din ce în ce mai puternice, Mircea și Mihai au decis să plecăm puțin mai târziu.

”Având în vedere prognoza meteo, eu aș propune să mai rămânem o noapte aici”, a venit Mihai cu o propunere șoc pe la ora 9.00. Marius, cel mai grăbit dintre noi inclusiv în concedii, nici n-a vrut să audă.

Că n-are rost să mai stăm, că pierdem avionul de a doua zi, că n-o să găsim un alt avion așa în scurt și o să înceapă al treilea război mondial acasă etc, etc. Știți voi, gânduri pe care le are omul plecat la drum lung, pe mare, aproape de finalul călătoriei 😊. Sincer, și eu abia așteptam să plecăm spre Atena.

Cerul era senin, vântul sufla destul de tare – în jur de 20 de noduri, ce avea să vină în plus?

Faza e că și Mircea era destul de îngrijorat. Asta ar fi trebuit să ne pună pe gânduri măcar puțin – de regulă Mihai e mai prudent, mai încordat pe vas. Cel puțin aparent, Mircea e puțin mai relaxat. Tocmai de aceea poate că ar fi fost mai bine ca eu și Marius să fim mai atenți la ce propuneri fac. Dar n-am fost.

Până pe la 10.00, în port tot apăreau veliere, unul după altul. Pentru cunoscători, și ăsta e un semn îngrijorător: la ora aia toate vasele sunt în larg, în căutarea vânturilor, nu la adăpost, în marină. Mihai a mai încercat să propună amânarea plecării, dar noi am insistat cu nu și nu, să plecăm că pierdem avionul.

Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua cinci: De la 15 euro șezlongul și 7 euro berea, la cel mai frumos spectacol pe care l-am văzut până acum

După ultimele pregătiri, inclusiv echiparea cu vestele de salvare, lucru pe care nu-l făcuserăm până atunci, am ridicat ancora. Ușor, ușor, vânticelul care în marină doar făcea catargele să șuiere, se transforma într-un vânt din ce în ce mai serios. Valurile creșteau în progresie geometrică.

Situația s-a schimbat mult în rău odată ce am ieșit din golful care ne protejase. Marea fierbea, literalmente. Eu, Marius, Vlad și Rareș, adolescentul care nu mai dormea de data asta, ne bucuram maxim de ”furtună”.

Poze, filmări, exclamații gen: ”mamă, ce valuri, parcă suntem în documentarele alea de pe National Geografic”, râsete. Adică starea turistului proaspăt trezit, îmbuibat după masa copioasă de la tavernă și ușor plictisit de ”monotonia” de până atunci a plimbării. Căpitanii nici nu mai mormăiau, cum făceam adeseori când se uitau pe aplicația meteo.

Mircea se tot asigura că parâmele sunt legate bine, că sasurile sunt închise și că obiectele aflate sub punte sunt bine prinse. Și toate acestea pentru că vasul începuse să se legene destul de serios. Era ca un titrez: ba sus, ba sub punte, ba colo, ba dincolo, asigurându-se că totul e în ordine.

La un moment dat, Mihai care era cu o mână pe timonă și cu un ochi pe aplicația meteo ne-a atenționat: ”pregătiți-vă, că urmează câteva mile cu vânt puternic și valuri mari”. Nu l-am băgat în seamă.

Cerul era senin, vântul sufla destul de tare – în jur de 20 de noduri, ce avea să vină în plus? Ce valuri mai mari decât astea, care deja erau de unul, doi metri? Exagerează el, că e mai prudent din fire. Ei bine, la câteva minute după avertizarea lui, am ieșit din zona în care insula încă ne mai acoperea de vânturi, și a început coșmarul.

Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua patru: Ziua în care mi-am dat seama din nou cât de norocos pot să fiu

Aproape brusc, vântul a început să bată constant cu 38 – 40 de noduri. Primul semn că treaba se strică au fost rafalele de stropi reci ca gheața care ne lovea aproape la fiecare val. Instantaneu am realizat că valurile de până atunci fuseseră mici în comparație cu cele pe care ne aflam acum. Adică între două valuri se crea un hău în care intra tot velierul, de nu se mai vedea nici catargul.

La distanță, mai zăream din când în când câte o pată albă trasă în hău și aruncată pe creastă. Erau alte vase care porniseră la drum, asemenea nouă.

Acum era fază de National Geografic. Până aici fusese ceva gen o plimbare cu bărcuța pe Snagov, pe un vânticel de primăvară. Nu cred că a durat mai mult de câteva minute până când noi, pasagerii, începătorii, am început să ne dăm seama că situația e groasă rău.

Când am realizat că drumul o să continue în felul ăsta – din hău pe creastă și de pe creastă în abis, mi-am dat seama că nu ne mai putem întoarce pe insulă și că singura direcție este înainte, prin marea dezlănțuită. Am avut un atac de panică.

Am început să vorbesc tare, să fac ”glumițe” și să scot tot felul de sunete. Privind în urmă și din confortul pe care mi-l oferea statul pe teren solid, realizam cât de ciudate trebuie să fi fost reacțiile mele, pentru ceilalți prieteni. Nu mă încălzea deloc gândul că nici starea lor nu era deloc mai bună.

Călătoria prin marea dezlănțuită a durat ore în șir, până când ne-am apropiat de continent. În timpul ăsta, am făcut frigul vieții mele. Deși temperatura era sigur peste 30 de grade Celsius, combinația aia de stropi reci și vânt tăios era o tortură constantă. Ne-am echipat cu hainele anti vânt, anti apă și anti frig. Degeaba – unde nu intra apa sărată, intra vântul și te făcea praf.

Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua trei: Am fost într-un oraș din reclame, printre americani

Unii s-au învelit și cu pături, dar și alea au fost degeaba: s-au udat instantaneu.

Ai fost vreodată conștient că poți să mori și nu poți face nimic să preîntâmpini asta? Ei bine, aceasta a fost starea, sentimentul, cu care am traversat această porțiune de mare. Oricând coaja de nucă pe care ne aflăm putea fi trasă în abis și noi odată cu ea, fără să putem face nimic ca să ne salvăm.

Unul dintre noi, nu dau nume, a fost aproape de toate șocurile: termic, psihic, emoțional și cum mai vreți. Ceilalți doi pasageri adulți îl priveam cu compasiune, icnind și încercând să ne abținem, să nu transformăm puntea într-un vomitoriu.

Unii s-au învelit și cu pături, dar și alea au fost degeaba: s-au udat instantaneu

Adolescentul, mai deștept decât restul, și-a ancorat vesta de o bară. S-a pus pe băncuță și a intrat într-un fel de sleep mode. Indiferent cât de mari au fost valurile, cât de mult era barca de aproape să se transforme în submarin, el nu s-a mișcat din loc. Îl suspectez că a și dormit.

Către seară, mult prea încet din punctul nostru de vedere, valurile și vânturile au început să se calmeze. Ne apropiam de continent. Instant, m-am băgat sub punte și am încercat să dorm puțin – reacție la stres. La fel și Rareș 😊.

Citește și: Insula mai puțin cunoscută, din Grecia, pontul de vacanță pe care ni l-a trimis o ploieșteancă

La un moment dat m-am întors pe punte. Marea a redevenit chiar cumsecade, cum o cunoșteam – aproape fără valuri și fără vânt, cu nuanțe de la cenușiu la portocaliu. Și ne-a mai oferit și un apus din ăla care ne-a tăiat respirația în fiecare seară. O recompensă pentru cum ne-a chinuit toată ziua, am zis.

Hainele noastre nu erau doar albe, ci se și întăriseră, ca și cum le-am fi pus ude afară, în ger. Erau ca de tablă

Am ajuns în marină noaptea, am andocat, ne-am făcut dușurile de rigoare. Observație: de la sare, hainele noastre nu erau doar albe, ci se și întăriseră, ca și cum le-am fi pus ude afară, în ger. Erau ca de tablă.

Am mers să mâncăm ceva la restaurantul din apropiere. ”Dia/Noce” se cheamă, iar mâncarea și ambianța sunt departe de a fi ”tradițional grecești”, dar sunt foarte, foarte frumoase. Dimineață am plecat la aeroport și am ajuns teferi acasă.

Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua doi: Cu zece noduri ”doar cu pânze” și cu senzații unice

Închei acest jurnal spunându-vă că abia aștept o nouă aventură cu velierul pe Mediterana. Nu înainte de a vă spune ceva despre doi oameni, Mircea și Mihai, căpitanii noștri.

Și ”pe uscat” sunt oameni speciali, cu caracter, la care țin, însă mai ales după ultima zi pe mare mi-au câștigat pentru totdeauna respectul. Indiferent cât de mari au fost valurile, cum se înclina velierul sau prin ce stări am trecut fiecare dintre noi, oamenii ăștia au fost incredibil de calmi, de siguri pe ei și de preocupați de bună starea noastră fizică și psihică.

Au fost ca doi lupi de mare printre niște guvizi rătăciți în larg. În primul rând, atitudinea lor a fost aceea care ne-a adus la țărm, cel puțin în cazul meu. Eu, de multe ori m-am întrebat dacă nu e o idee bună să o iau înot către cea mai apropiată insulă.

Știți cum se spune, în situații de criză vezi caracterul omului, iar Mihai și Mircea au fost de neclintit pe tot drumul. Tot o idee bună cred că este aceea de a vă da un sfat de care, credeți-mă, e bine să țineți cont: nu plecați pe mare fără să aveți în echipaj cel puțin un Mihai sau un Mircea.

SFÂRȘIT

 

Sondaj

Unde vă petreceți vacanța?

Abonează-te la Newsletter-ul nostru

Noutăți