Am văzut foarte multe locuri minunate, despre care poate voi povesti vreodată, dar în acest fotoreportaj vreau să vă împartășesc o experiență care m-a relaxat fantastic și mi-a adus multă bucurie: Casa Olarului din Maramureș. Practic, m-a făcut să pierd complet noțiunea timpului.
Întâmplător sau nu, banal sau ieșit din comun, soției mele i s-a povestit despre Daniel Leș, un artist despre care, sincer, nu auzisem până atunci. Cum am aflat de „povestea” acestuia exprimată succinct, în câteva cuvinte, informația a fost primită de la o coafeză. Ce simplu, ce frumos, ce sublim! Spuneam, cum am auzit despre Casa Olarului, imediat am apelat la deja arhicunoscutul GOOGLE și în foarte scurt timp, am planificat și rezervat excursia în Maramureșul istoric.
Maramureș, ținut de basm pe care de fiecare dată când voi avea ocazia îl voi vizita. Când am ajuns în Baia Sprie și am văzut că suntem cazați la Casa Olarului, nu mi-am dorit nimic altceva decât să aflu cum se fac obiectele din lut. În această casă parcă izvorâtă din poveștile pe care mi le spunea bunica în copilărie, pentru că exact așa arată, am fost întâmpinați cu multă căldură de Dana si Dan Leș, cei care au acest loc minunat.
Ei mi-au făcut cunoștință cu tainele olăritului și m-au lăsat să testez cunoștințele nou dobândite, activitate care m-a încântat peste măsură și pe care o recomand oricui își dorește să se reconecteze cu tradițiile bătrânilor noștri și să înțeleagă cât de relaxant poate fi să-ți folosești mâinile în armonie, zâmbind ca un copil când vezi ce iese din acele mișcări molcome.
La Casa Olarului din Maramureș am cunoscut un OM
În acele zile cât am stat la Casa Olarului am cunoscut un OM, un maramureșean de o simplitate deosebită, un mesager al culturii naționale, ce nu pierde vreo ocazie în care să promoveze, cultura și tradițiile românești, cu precădere cele din zona sa de baștină.
Am învățat și de atunci o spun de fiecare dată când mi se ivește ocazia că „ÎN PIEPTUL UNUI MARAMUREȘEAN BAT TREI INIMI: O INIMĂ DE NEAM, O INIMĂ DE TRADIȚII, ȘI O INIMĂ DE DUMNEZEU”.
Din povestirile sale, de care nu vrei să te desparți niciodată, sau să rămai ancorat în secunda aceea de poveste, redau în câteva cuvinte ce mi s-a întipărit în memorie.
„Olăritul este împlinirea vieții mele. Cred că mi-am găsit drumul, fac cu drag și mă gândesc că țin în mână dacii care au fost aici acum atâta amar de vreme”, ai nevoie de atât de puțin pentru a salva ceea ce alții ne-au lăsat moștenire cu sfințenie. În plus, este un mod cât se poate de plăcut de a duce mai departe o tradiție care, din păcate, începe să se piardă.
Voi ce alte tradiții încercați sa duceți mai departe? Care e moștenirea rămasă de la părinți sau bunici pe care nu vreți sa o pierdeți?”
M-a fascinat povestea artistului Daniel Leș, a minunatelor opere de artă ce le făurește cu propriile mâini. Am rămas uimit de modestia, traiul simplu, și mai ales modul de viață al artistului în arta olăritului.
Având permisiunea acestuia, încerc să povestesc câte ceva din viața sa, din trecutul său.
„E nevoie de un sat ca să crești un copil”, așa și-a început povestea sa, despre tradițiile satului maramureșean, locul copilăriei sale.
„Eu am crescut în vremea binecuvântată în care satul era viu. Bunicii, vecinii, neamurile erau aproape și noi copiii ne jucam în bătătură și pe uliță și, când ne era foame, primeam de la bunicii unuia dintre noi câte o felie de pâine de casă cu untură și cu sare, o roșie din grădină în mână și porneam din nou la joacă.
Am avut parte de tot ce specialiștii numesc acum terapie: mișcare în aer curat, am crescut și îngrijit animalele, hrana sănătoasă și cu masură, siguranța familiei lărgite și a comunității. În satul nostru dacă se întamplă să-i moară cuiva vaca sau să-i arda, Doamne ferește, casa, fiecare punea bani și-l ajutau să-și repare paguba. Se făcea și o clacă și ajungea omul din nou în rând cu lumea. Nimeni nu rămânea în necazul care a dat peste el“.
Iată că amintirile copilăriei sale scot foarte bine în evidență tradiția satului românesc, obiceiurile și amprenta familiei. Practic așa punem în evidență tradițiile satului, de ce nu am spune, ale neamului românesc.
Cu siguranță tradițiiile neamului românesc, sunt o adevarată istorie despre care probabil nimeni nu ar reuși să le strângă într-o singură lucrare. Avem portul popular românesc din diferitele zone geografice-istorice, avem datinile, avem obiceiurile populare, avem tradiții, avem diferite obiceiuri ce se păstrează și până în ziua de azi, în funcție de regiuni sau evenimente importante cu sau fără legătură cu religia, exemplificand aici Crăciunul, Învierea Domnului, Sânzienele, sărbători legate de Maica Domnului,și încă multe altele.
Iată spre exemplu părerea artistului despre familie, povestită chiar de dumnealui.
“Mai demult familia era mai prețuită decât acum. La noi în sat nu s-a pomenit să se despartă o familie. Am întrebat odată: „Ce îi leagă pe oameni să steie laolalta până la 70-80 de ani?” „Apoi, dragu tătuchii, Bunul Dumnezau și mărsu’ la biserică. Și încă ceva: noi suntem de pă vremea în care dacă un lucru să strică nu-l aruncăm, îl reparăm”. Am înțeles mai târziu ce voia să spună.
„Din păcate consumismul le influențează unora toată concepția despre viață și ajung să trateze și oamenii din viața lor la fel ca pe obiectele la care renunță destul de ușor. Dar nu-i târziu să ne vină mintea la cap și să ne întoarcem la valorile creștine.”
Închei acest scurt articol prin câteva versuri din poezia scrisă de învățătorul Ioan Hagiu și intitulată „CĂCIULA” ce îmi par definitorii pentru poporul nostru, pentru sentimentul de mândrie că sunt român!
Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpaţi
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.
Port caciula pe-o ureche
Şi acasă, şi la nunta, şi la oi
Dupa datina străveche
Moştenită şi păstrată şi pă la noi.
