Pentru că în larg era vânt puternic, vasele intrau unul câte unul în marină. Cel mai probabil veneau de pe insulele apropiate, ne-am dat seama. În timp ce făceam planul pentru ziua în curs, în apropierea noastră a andocat un velier sub pavilion polonez. Echipajul era compus dintr-un căpitan și cinci sau șase doamne 55+. Beau șampanie și erau destul de agitate. Ne-am gândit că era de la valurile prin care trecuseră. Naivi, habar n-aveam ce ne pregăteau pentru seară.
Până la venirea nopții, aveam o zi întreagă în față, doar pentru uscat. Fix vizavi de noi era un centru de închiriat mașini și scutere, așa că nu ne-a fost deloc greu să ne decidem că vom pleca să vizităm insula. Înțeleg că este un obicei răspândit printre pasionații de sailing acela de a-și rezerva o zi de cutreierat câte o bucată de uscat.
După ce am mâncat poate cea mai bună omletă din viața mea la o tavernă ținută în viață de un bătrânel simpatic, am stabilit că cel mai bine este ca unul dintre căpitani să rămână pe vas. Având în vedere vântul care venea în rafale inclusiv în marină, era foarte ridicată probabilitatea de a apărea accidente.
S-a oferit Mircea. Rareș, adolescentul care a dormit cam 16 de ore din 24, n-a ratat momentul – ”rămân și eu”. Firește, nu putea rata un bun moment de somn legănat. Ceilalți patru am închiriat două scutere și un ATV și am pornit la drum.
Prima destinație, Loutra, un portuleț aflat pe partea cealaltă a insulei.
Drumul până acolo presupunea trecerea unui munte, așa că a fost destul de provocator. Mai ales pentru unul ca mine, care nu are permis categoria ”A”, și posedă un serios rău de înălțime. Adică mă ia vertijul și dacă mă urc pe scară să adun cireșe, despre acest tip de rău de înălțime vorbesc.
Mi-am adus aminte că singura metodă prin care mă pot vindeca este aceea de a înfrunta spaima, așa că am luat ATV-ul de coarne și am plecat la drum. A fost ge-ni-al! N-am plete, așa că vântul îmi șuiera pe chelie, soarele ardea muntele era abrupt iar peisajul îți taie respirația.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua patru: Ziua în care mi-am dat seama din nou cât de norocos pot să fiu
Din când în când, binevoitor, Mihai se întorcea la mine și îmi spunea: ”vezi că pe ghidonul din dreapta ai butonul ăla pentru gaz. Folosește-l!”, după care iar dispărea în față, împreună cu Vlad. El e biker, eu nu, așa că abia în Loutra am înțeles ce vroia să-mi spună: anume să accelerez.
N-am mers, că ”am vrut să mă bucur de peisaj”. Sanchi!, eram rupt de frică.
Am ajuns la Loutra. E un portuleț mic, cu niște taverne foarte șic și o plajă superbă. Cum apa era destul de rece iar marea era cam agitată, nici măcar cu piciorul n-am atins-o. Ne-am bucurat de priveliște la o bere fără alcool pe una dintre terase, după care am luat-o la drum.
Următoarea destinație, Kolona Beach. Soarele ardea, cerul era albastru, marea se întrezărea din când în când, vântul bătea, eu am uitat să mă dau cu protecția solară și m-am pârlit precum cicliștii. Nu zic precum tractoriștii deoarece, chiar dacă am condus un vehicul pe patru roți, am observat că lumea are tendința de a-l cataloga ca fiind mai spre ”bike”, decât spre ”autoutilitară”.
Chestia e că abia la destinațe mi-am dat seama că m-am cam ars. Nu e chiar confortabil 😊
Drumul către Kolona Beach a fost și mai in-cre-di-bil! Peisaje care îți taie respirația, mare stânga, mare dreapta, mare în față, la un moment dat. Multe văi adânci între mine și ele, fapt care pe alocuri m-a făcut să mă simt puțin amețit și să-i dau ceva mai mult ”gaz” fiarei.
Am avut și o bucată de drum neasfaltat, proaspăt tăiat prin coasta muntelui, cu niște rampe care adeseori mi-au dat senzația că fie cad pe spate, fie cad în hău. Până la plajă, drumul în sine a fost o aventură super ofertantă.
Kolona Beach este fix imaginea cu care este promovată ideea de plajă de vis: o fâșie de nisip auriu care leagă un cap al insulei de corpul ei, desparte marea în două. În cele două golfuri, din stânga și din dreapta fâșiei, erau ancorate câteva catamarane și un iaht.
Când am intrat, am avut senzația că apa sfârâie în jurul meu, atât de pârlit eram. Pe urmă, am paralizat de frig – marea era cam rece. După câteva minute, m-am aclimatizat și am stat în apă cam trei sferturi de oră. A fost vis. Toți patru, ”oameni mari”, trei trecuți de 40 de ani, ne-am bălăcit ca niște copii.
Cred că toți am avut senzația că ne-a luat apa aia toate grijile și toate gândurile negative. Răcoriți și încărcați un vibe bun, am plecat către marină. Drumul senzațional, vântul bătea, chelia șuiera, amețeala se distra puțin cu mintea mea, etc. Ajunși, am făcut un duș și am mers la masă la aceeași tavernă: cea situată pe mijlocul golfului.
Ne-am așezat lângă vecinele poloneze care erau destul de tăcute. În mod nefiresc, noi am fost cei gălăgioși. Așa cum vă spuneam, unul dintre efectele magice ale acestui tip de călătorie este acela că râzi și vorbești cum poate n-ai mai făcut-o vreodată – așa, fără griji și fără rețineri.
După ce au terminat vinul, vecinele au plecat. Demne. Noi am continuat discuțiile până când apusul ne-a captat complet atenția și ne-a oprit toate palavrele. Apusul în Merichas este un spectacol pentru care chiar merită să mergi măcar o noapte pe Kythnos.
Ne-am întors pe vas și ne-am băgat la somn. Urma ca dimineață să plecăm spre Atena – drum lung, de aproape 50 de mile, iar prognoza meteo îi îngrijora și pe Mihai, și pe Mircea, în egală măsură. Erau anunțate vânturi puternice, în rafală.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua doi: Cu zece noduri ”doar cu pânze” și cu senzații unice
Normal că noi, cei trei deja muși, habar nu aveam ce înseamnă asta, așa că ne-am culcat liniștiți, chiar dacă parâmele vâjâiau și catargele șuierau. Am reușit chiar să ațipesc până când a început calamitatea: doamnele poloneze au inventat de undeva o boxă și au pornit o petrecere monstru.
La petrecere au participat și alte echipaje, de alte naționalități, cum ar fi francezi, greci, chiar și portughezi, dacă nu mă înșel. Toți 55+. Muzică, vin și șampanie, țipete, râsete, poloneze puse pe dansuri lascive cu stâlpii de iluminat etc. Dormi, nene, dacă poți.
Am ieșit pe punte și am încercat să le arunc o privire crâncenă. Vă dați seama că nu m-a văzut nimeni, ceea ce m-a frustrat și mai tare. ”Greșit”, mi-a zis dimineață Vlad, care a dormit ca un prunc. ”Soluția era să mergi și tu la discotecă”. I-am dat dreptate, dar era târziu. Plin de nervi m-am retras la somn și am numărat oi până s-a spart balul, adică pe la 3.00 – 3.30.
Dimineața, la 8.00 eram pe punte căutând barca polonezelor cu aceeași privire crâncenă pe care am vrut să le-o transmit noaptea. Plecaseră! Nu mi-a venit să cred. Frate, ce consumă doamnele astea din Polonia?, că vreau și eu.
Cu Mihai și Mircea destul de îngrijorați de starea vremii, am început să ne facem planurile de plecare. A urmat ultima și, de departe, cea mai spectaculoasă, ofertantă și periculoasă zi a aventurii noastre.
Vă povestesc despre asta în ultimul episod. Mi-e cam dor rău de casă.
