Cu fiecare zi ce trece, Cristi Minculescu este tot mai aproape de a păși în lumea dintre Coloșii lumii. Dar până acolo, drumul e pavat cu… multe pietre de dat la o parte. Despre ce e vorba, aflați dintr-o nouă pagină din Jurnalul său din Himalaya.
Pentru prima zi a aventurii, puteți citi detalii AICI.
„Când am decis să plec în Himalaya și să țin un alt jurnal de călătorie, mă gândeam că n-o să prea am cu ce să surprind. În mare parte același traseu, aceeași perioadă, aceleași condiții de aclimatizare, daaar, dacă nu v-ați uitat la Asia Express, atunci bucurați-vă aici de aventura neregizată.
Noaptea a trecut repede și imediat a sunat ceasul la ora 07.50. Mi-a trecut un gând că în țară e abia ora 03.00, iar somnul e în toi, dar… să ne adaptăm locului. Micul dejun a fost delicios și, mai ales, binevenit după oboseala din prima zi.
Ora 09.00 ne găsește cu cafeaua în față, moment în care vine și reprezentantul firmei din Nepal pentru mica ședință și verificarea echipamentului.
Planul inițial era să vizităm un pic orașul și seara să ne odihnim înainte de plecarea spre Lukla, programată pentru vineri dimineață, la ora 07.00.
Știți vorba aia: fă-ți planuri ca să se distreze și Dumnezeu?! Hm, am testat-o pe propria-mi piele.
Așa că aflăm că trebuie să refacem abordarea traseului. Este sezon de urcat pe Everest (fiecare până unde poate), iar din cauza aglomerației de pe aeroportul din Kathmandu ni se propune să mergem de azi în satul Manthali și dimineață să zburăm de pe Ramechhap Airport.
Înainte de plecare trec la verificarea echipamentului împreună cu ghidul sherpa (Lama). Bineînțeles că încep surprizele. Unul a uitat hamul, altul nu are carabiniere și niciunul dintre noi nu are blocator. Eu l-am scos ca să mă pot încadra la kilograme impuse pentru bagaj 😀.
Stabilim să merg să cumpăr cele necesare, dar îmi aduc aminte că am echipamente complete acasă, iar cei din echipă nu cred că vor folosi prea des blocatoare. Așa că alegem varianta închirierii, iar Lama ne asigură că știe el un magazin cu de toate pentru toți.
Afară sunt azi 30 de grade și nici urmă de vânt. Plecăm împreună prin nebunia din Kathmandu și avem noroc că nu trebuie să trecem de prea multe ori strada 😀 La magazin dăm peste un alt reprezentant al firmei partenere, care, surprinzător, îmi zice că semăn cu cineva și mă întreabă dacă am mai fost în Nepal. Îi arăt mândru o poză de pe Island Peak din 2022 și spune că atunci el ne-a așteptat la aeroport și chiar a făcut parte din echipa de vârf! De acolo mă știe!
Echipamentul era deja pregătit, obțin un mic discount și promisiunea că nu îmi ia bani în plus chiar dacă întârzii, din orice motive.
Eu sper să fie vreme bună și să revenim conform programului în oraș.
Pe drum, intru în discuții cu Lama și îmi spune că locuiește la 2 ore de Kathmandu și că lucrează de 3 ani la firma asta, iar cel mai înalt vârf pe care a ghidat, până acum, este Ama Dablam (6812m).
La ora 13.00 suntem deja în microbuzul ce urma să facă cei aproape 130 de km în maximum 3 ore, după calculele și speranțele noastre. Pornim! Iar închidem ochii de câteva ori, repetăm în gând rugăciunile știute, dar ne și bucurăm de „balamucul organizat” din trafic. Casele viu colorate și cele gri formează un mixt care este mai de grabă interesant decât deranjant. Vedem pe lângă partea turistică,Thamel, și pe cea industrială și agricolă a capitalei. Intrăm într-un defileu și mergem pe un drum care îmi amintește de cele din Maroc…, unde am avut ceva de pătimit. Sper să nu ne prindă ploaia și aici!
Citește și: Experiența culinară a unui prahovean care face o expediție în Himalaya
În scurt timp, se termină și asfaltul și ne aflăm într-o zonă unde se construiește o autostradă. Pe măsură ce înaintăm drumul este tot mai rău și observăm urmele unei mari viituri din mai 2024 care a făcut ravagii în zonă. După părerea multora chiar mai rău decât cutremurul din 2015. De la drum rupt, la alunecări și poduri rupte, până la șosea „măturată” de forța apei, azi le-am văzut pe toate și ne-am îngrozit.
La un moment dat, șoferul oprește mașina și luăm încă un pasager. După rucsac pare ghid/sherpa. Mă bag în vorbă și aflu că face parte din echipa de anul ăsta de Everest. Waw!
„Ai mai urcat la 8848m?“, vine intrebarea firească.
Calm, modest într-un colț al microbuzului, un pic rușinat parcă, răspunde că doar de 4 ori! Mamăăă… Normal că acum am un sefie cu el 😀
Drumul până în satul de lângă aeroport a durat cinci ore și jumătate, cu doar trei pauze: prima pentru fumat și toaletă, a doua pentru a cumpăra fructe de la o „piață” de pe marginea drumului și a treia… pentru a pune alături de mulți alții bolovani în niște șanțuri ca să putem trece. Aventura din Maroc pare că ne urmărește. Dar nu putea sa fie ușor și simplu poate toată lumea 😉, vorba lui Tibi Ușeriu.
La cazare am ajuns aproape pe înserate, însă supa de usturoi (altfel decât cea de pe munte pe care o știam din anii trecuți) a făcut toți banii.
Mâine, ne trezim la 04.30 ca să prindem micul dejun și apoi primul avion cu elice spre Lukla. Dacă nu se mai schimbă planul …Dar mai bine vedem mâine ce și cum 😉
Namaste!“, și-a încheiat Cristi Minculescu cea de-a doua „filă“ a jurnalului.
