Impreviziblul este elementul care pare-se că-l însoțește pe Cristi Minculescu în această nouă expediție a sa în Himalaya. Dacă în cea de-a treia zi, ar fi trebuit să fie deja intrat pe traseul către Lobuche, conform planului, munții se pare că încă nu sunt pregătiți să primească noile serii de turiști. Dar asta nu înseamnă că ziua a fost anostă. Dimpotrivă! Vă lăsăm să citiți o filă plină de aventură, povestită cu mult umor de Cristi.
Munții încă nu și-au deschis porțile pentru noi, iar Dorel are timp să repare avionul… cu șurubelnița
„E clar, aici nu se mănâncă pâine. Oare de ce n-or face un meniu special pentru noi, românii, care mâncăm și pâine cu pâine că tot venim în număr tot mai mare aici?!
Vă dați seama după cum am început că m-am cam trezit cu o foame de lup. Suntem în „creierii“ nopții, că, na, e ziua zborului și trebuie să fim printre primii la decolare că vă povesteam că e avalanșă de turiști pentru traseele din Himalaya.
La supa de usturoi de aseară, am cerut pâine și nu am primit. Am sperat că, dimineață, la 05.00, vom avea mai mult noroc, dar…
Omleta și ness-ul de la micul dejun au dispărut dintr-o înghițitură. Ce-ar fi mers niște șuncă, brânză și ceapă. Cu pâine, normal! Cred că singurii care s-au săturat au fost „francezii“ care s-au ambiționat să țină regim înainte de expediția asta, iar vreo 2-3 luni au băgat semințe de cred că iese din ei ulei dublu rafinat 😊)
Pe la 05.20 eram deja în față lodge-ului, așteptând mașina pentru a ne duce la aeroport. Apare, de undeva din noapte, un tuk-tuk de care ne amuzăm fiind ferm convinși că n-are cum să fie „limuzina“ noastră. Dar ce să vezi, chiar era. Deja mă vedeam ca ataș la ea, că la aproape cei 2 metri ai mei, unde naiba să încap alături de bagaje și de ceilalți. Șoferul a îndesat bagajele și, dacă tot a mai rămas jumătate de loc în față, a invitat-o și pe Claudia să-l însoțească :)))
Noi, băieții, am așteptat cursa cu numărul doi!
În câteva minute revine și, în spate, intră Viorel, Steli și Lama, iar „înălțimea sa“ are onoarea de a sta lângă șofer.
La aeroport e zarvă mare deja, dar avem locuri în față. Iar avem control la bagajul mare și, ulterior, și la cel de mână, destul de amănunțit. Trecem cu bine și de data asta și intrăm în sala de așteptare unde lumea moțăie încă. Dăm repede de Wi-Fi și trezim și pe cine putem și noi sau credem că nu doarme pe la ora aia (în România era în jur de 03.00 dimineața sau mai puțin).
Încă nu se zboară, pe sus e un pic de vânt. Pe la 08.30 suntem îmbarcați în micul avion spre Lukla. Facem câteva poze, ne amuzăm de sfaturile stewardesei care ne spune ce să facem în caz de prăbușire și cum să punem vesta 😀. Ce-o să facem?! Doar pe noi… 😊
Decolăm în sfârșit! Zborul ar trebui să dureze doar 15-20 de minute de aici, față de 45 de minute cât e din Kathmandu. E bine, sperăm să avem vizibilitate și să putem vedea Everestul. Dar, supriză, în mai puțin de 10 minute vedem aeroportul și încep să recunosc locurile 😀. Nu, nu pe cele de la Lukla, ci pe cele de unde abia decolasem.
Înțelegem că avionul are ceva defecțiune și suntem invitați să coborâm pentru remediere.
Aici intră Dorel în acțiune cu scula minune, o șurubelniță, și tot învârte pe acolo. Nu știm dacă avionul mai are tot atâtea piese câte a scos din el, dar pare-se că a reușit să-l repare. Vedem noi și sperăm să ne mai și vedem. Este deja ora 11.30.
Timpul trece greu, moțăim pe unde putem prin aeroport. Pe la ora 14.00, dormitul pe scaune era sport național. Nu se mai ridică spre Lukla niciun avion, momentan. Așteptarea ne omoară, dar nu avem ce face. La barul din aeroport apare și o listă de prețuri la sandvișuri și alte câteva mâncăruri locale. Luăm câte un sandviș și ne mai potolim foamea sau abia o stârnim.
Comand și o supă la cutie și, bineînțeles, că are și plicul de sos picant (sper să nu vadă nevastă-mea că pot mânca și așa ceva că o să schimbe meniul și acasă :D). Vânzătorul încearcă să mă convingă să pun tot plicul, dar cu jumătate este deja prea iute 😀
Pe la 15.00 începe să fie agitație. Grupul de spanioli merge spre ieșirea la pistă și, în câteva minute, apare un elicopter cu destinația Lukla. Aflăm că au dat 500 euro de persoană și că încap doar cinci persoane la o cursă. Pentru noi suma e cam mare și mai așteptăm.
Pe la 16.00, bagajele ne sunt descărcate și avioanele sunt legate, la propriu, la sol.
Singura care a zburat a fost speranța că mai ajungem, azi, la „poarta“ Giganților.
Resemnați, ne pregătim să căutăm cazare în oraș. Lama ne întreabă dacă avem nevoie de bagajul mare sau optăm să luăm câte ceva din el. Alegem varianta simplă și plecăm doar cu hainele de pe noi cu „Doamne-ajută“ în gând că nu vom rămâne doar cu ele.
Se descurcă pentru cazare, iar astăzi stăm ca boierii, chiar în centrul orașului. Ce mai contează că suntem la două etaje sub stradă…
Pe la 19.00 mergem la masă și, de data asta, dhal bat-ul (mâncarea tradiţională nepaleză care are la bază orez și linte) este delicios.
Mâine ne trezim iar la 04.30 și sperăm să plecăm cu primul avion, pe la ora 05.00
P.S. Am fost la cumpărături și am găsit șlapi Lacoste, Nike, la prețuri de chilipir. Iar dacă voiam și alte brand-uri, în câteva minute le aveam :)).
Himalaya Express continuă!
Namaste!“, a încheiat ghidul prahovean cea de-a treia „filă“ din jurnalul său de călătorie.
