În cea de-a patra zi a expediției sale, Cristi Minculescu a reușit să aterizeze la poalele Giganților, în locul de unde încep traseele către cel mai râvnit, dar greu de atins vârf: Everest. Nu este destinația ghidului prahovean, dar din locul unde și-a propus să ajungă, vârful Lobuche, va avea ocazia să-l „atingă“ cu privirea. Mai este până atunci, iar Cristi mai are multe să ne relateze din aventura sa, una din care nu lipsesc peripețiile.
Munții și-au deschis porțile, oferindu-ne, de la înălțimea lor, o oază de civilizație și de imagini de vis
„Dimineața începe în forță, odată cu soneria telefonului. La ora 05.00 suntem deja pe străzi, în drum spre aeroport. Și, „lipicioși“ de fel, agățăm și doi câini după noi. Par jucăuși la prima vedere, dar când am început să le vorbim și-au dat seama că e ceva ce sună ciudat, așa că s-au pus pe lătrat.
Coborâm o pantă în drumul nostru, iar la ora aia îmi vine o idee „minunată“ și o apuc pe Claudia de picior. Doar că speriată, crezând că a înșfăcat-o vreun maidanez, o ia la fugă, iar eu mă dezechilibrez și mă întind pe șosea cât sunt de mare. Parcă o și aud pe nevastă-mea: „vezi că e semn de însurătoare“ 😊
Râdem cu toții în mijlocul străzii, mai puțin Lama care, speriat, vine rapid lângă mine și încearcă să mă ridice. Am câteva julituri, dar nimic serios.
La aeroport e zarvă mare, doar că noi avem deja rezervate biletele și sperăm să ne mai găsim și bagajele.
Suntem iar verificați și, până să termine băieții de fumat prima țigară, suntem chemați pe pistă la îmbarcare. Super, plecăm cu primul zbor!
Fac câteva poze pe pistă, mă împrietenesc cu unul dintre băieții de la aeroport și sunt în avion gata de decolare. Pilotul ambalează motoarele și „înghețăm“ cu toții când se opresc brusc… IAR?!
Coborâm și suntem anunțați ca vreme e rea pe sus. Nu mai știm ce să mai credem… După numai 3 minute suntem invitați la îmbarcare. Ascultăm iar sfaturile stewardesei legate de centuri și veste de salvare, facem cu toții glume, iar de data asta reușim să ne și ridicăm de la sol. Hai, din nou, cu „Doamne-ajută!“.
Sunt câțiva nori, dar zburăm până când ajungem la punctul unde avionul trece printre și peste munți, destul de aproape de Lukla. Aici încep turbulențele. Prima dată glumim cu toții destul de amuzați de situație. A doua oară trecem la rugăciunile și rememorăm sfaturile primite cu câteva zeci de minute înainte. A treia oară începe „cutremurul“ în zbor, ne ținem de scaune, ne e teamă să mai și respirăm ca nu cumva să iasă sufletul odată cu aerul.
Pfuu, dar am scăpat, am aterizat pe cel mai scurt și periculos aeroport din lume. De data asta, tot avionul aplaudă, ne revine și inima la loc! Au fost cele mai sincere aplauze din câte am văzut până acum 😀 Suntem fericiți că am scăpat!
Aici, bagajele ne vin repede, iar pista este la doar 50 de metri de sala de așteptare.
Ne întâlnim cu porterii și, imediat îi vedem pe acești „mega“ oameni ridicând și ducând câte 2 bagaje a 18-20 de kg. Ni se furnică pielea pe noi. Deși i-am văzut cu astfel de poveri și în urmă cu trei ani, tot îi privesc cu un rând de milă, cu altul de admirație. Pentru ei este o muncă firească.
Vedem și de afară 2-3 decolări și aterizări, observ statuia celor doi, Tenzing și Hillary, primii oameni care au cucerit vârful cel mai înalt al lumii, Everest, la 29 mai 1953. Imediat ce trecem poarta orașului, suntem plăcut surprinși de curățenie și remarc schimbările în bine de la ultima vizită!
Mergem la una dintre pensiuni (lodge se numește aici) pentru a ne revenim după zborul din care tocmai am scăpat.
Luăm micul dejun și găsesc pe unul dintre pereți unul dintre stickerele lipite în 2022.
Mâncarea e delicioasă, la fel și cafeaua!
Refacem bagajul mare și mai luăm câte ceva cu noi pentru a ca încărcătura să fie de maximum 17 kg pentru porteri.
La 08.30 plecăm spre satul Phakding, la 2610m. Drumul este senzațional de frumos și de îngrijit. În țara asta se pare că civilizația s-a izolat și ea la înățime, aici unde Dumnezeu a coborât o părticică din Rai. Un loc inaccesibil oricui, dar dacă aveți posibilitatea, faceți tot posibilul să ajungeți în lumea dintre Titanii lumii. Nu este musai să cuceriți vreun vârf, dar veți găsi un loc unde frumosul crește din și pe piatră seacă, unde sensul vieții este cu totul altul, unde ești mai aproape de Dumnezeu…
Revenind la drumul nostru, vedem din loc în loc containere pentru colectarea selectivă a deșeurilor, dar și lămpi cu panouri solare pentru iluminat. Multe porțiuni de drum sunt acum pietruite, iar Pietrele Mani sunt tot la locul lor și, după cum e obiceiul, le ocolim prin stânga.
E primăvară, iar la altitudinea la care ne află, muntele s-a „îmbrăcat“ în cele mai frumoase culori.
Peste tot vedem Rododendroni, care aici, la 2600 m, sunt copaci în toată regula. Facem câteva popasuri, iar privirile ni se opresc la porterii încărcați de bagaje grele și voluminoase. Oare din ce material or fi construiți oamenii ăștia?!
Trecem și peste câteva poduri „legănate” (mâine urmând să ajungem la renumitul Hillary Bridge) și ne ferim din calea caravanelor de măgari sau zokio încărcați cu diverse cu care vom împărți, multă vreme, drumurile.
Pe la amiază ajungem în satul Phakding, la una dintre lodge-urile nou construite. Stăm să ne odihnim și să ne bucurăm de soare. La scurt timp apar și băieții cu bagajele noastre. Sunt „rupți“ de greutatea celor două bagaje pe care le cară fiecare, așa că îi invit să stea alături de noi la o cafea.
Aflăm că sunt din zonă, de pe Valea Solukhumbu și se numesc Lal și Suman.
Mâncarea vine repede și e delicioasă, cum ar zice Viorel, iar cafeaua espresso este apreciată ca fiind bună ca la Paris! (o s-o testez și vă povestesc, dar mai e ceva timp și munți de urcat până atunci 😉)
Camerele sunt curate și avem și dușuri cu apă caldă. Sunt și camere fără duș sau toalete. Netul îl plătim, dar conexiunea nu este cea mai bună. Cam așa va fi cam peste tot, aici pe sus, așa că s-ar putea să fie și zile în care să nu pot transmite jurnalul în timp real, dar, la final, nu va lipsi nicio zi din el.
Vestea bună e că mâine ne trezim la 08.00. E deja huzur și ne gândim că n-o să putem dormi atât, după ultimele zile cu trezit înainte de 5. Următoarea destinație este Namche Bazar, capitala comunității Sherpa din Nepal.
Namaste!“, ne-a transmis „corespondentul“ nostru special, din Himalaya. Așteptăm cu interes o nouă pagină din jurnalul său.
