Cântărind noi îndelung asupra faptului că s-ar fi împlinit anul acesta, fix 3 ani de când n-am mai fost plecați într-un concediu, ne-am decis ca, orice-ar fi, în această vară este imperativ necesar să evadăm, măcar pentru vreo câteva zile, nu la mare, nu în străinătate, ci… la țară.
Locurile unde mi-am petrecut, în copilărie, majoritatea vacanțelor de vară, au avut întotdeauna pentru mine o chemare aparte și mi-au rămas în suflet ademenindu-mă către ele, an de an, cu vraja lor specială.
Am plecat așadar, împreună cu familia, la rudele de acolo, oameni buni și mereu primitori. Simțim de fiecare data, cum gazdele noastre, unchiul și mătușa se bucură sincer atunci atunci când ne revăd, știind că le vom umple iar, pentru câteva zile, casa și curtea cu râsete, animație, și bucurie; și la fel le zărim, de fiecare dată, câte o lacrimă în colțul ochilor, atunci când ne petrec, din drum, la plecare.
Jocurile copilăriei
Ținutul Buzăului, intrat de curând și în patrimoniul mondial UNESCO, este un tărâm de legendă; cel puțin așa îl vede subiectivul din mine, cu ochii acelui copil neastâmpărat, care bătea coclaurile astea, cât era ziulica de lungă, în marile vacanțe. Obișnuiam să duc oile sau caprele la păscut, pe “jariste”, alături de alți copii de seama mea, din creasta răsăritului și până în amurg.
Atunci când zilele se arătau ploioase sau mohorâte ne strângeam, noi copiii, la marginea drumului, modelând uneori bulgări de clisă, pe care îi lipeam iscusit în vârful unor nuielușe de alun și apoi îi catapultam…de cele mai multe ori prin ogrăzile din imprejurimi 😊.
Veneau toate vecinele să se plângă pe la surorile bunicii că, nepotul de la oraș le-a spart iar niscai țigle. Mă ascundeam în teiul cel bătrân de lângă casă, plantat de străbunicul la întoarcere din Marele Război, și stăteam așa, cuibărit, până plecau; se împăcau repede, doar se știau din vremea când și ele au fost odată, codane.
Sau țin minte că uneori ne “dădeam cu cercul” (o jantă de bicicletă, fără spițe, prinsă meșteșugit cu o sârmă groasă încovoiată ca un belciug pe după ea, pe post de mâner de ghidaj, eiii … maximă găselniță. Pe înserat, jeanta de metal, scăpăra în acele scânteieri străvezii, atunci când ricoșa din bolovanii de cremene ai drumului. Parcă le văd și acum…) ori ne cocoțam în toți copacii posibili de prin curți și livezi. Roșiile vecinilor erau întotdeauna mai gustoase decât cele din grădinile noastre iar cartofii ori porumbii copți de noi, pe înserat, adunați în jurul focului molcom, la fel.
Citește și: Toamna se vizitează Buzăul!
Așa că, aveam de gând, ca acum, dacă vremea ne-ar fi permis, să le arăt, fetiței și soției, locurile pe care le cutreiram eu, atunci când eram copil. Am de gând să îi trezesc și adolescentei mele, (pentru că pe soție au cucerit-o deja, definitiv și iremediabil, aceste locuri) dorința de a reveni pe aceste meleaguri străbune și cu alte ocazii, împreună cu copiii ei, cândva.
Știu, generația de astăzi a crescut cu telefonul în mână, însă o astfel de evadare poate trezi oricând în om, momente contemplative de neuitat. Cine știe, poate spiritul de aventură și impactul olfactiv al aerului curat de pădure, al livezii cu meri, al câmpului cu fâneață proaspăt cosită, stropită de roua dimineții sau chiar al curții pline cu orătănii, ar face-o și pe ea să iubeasca și să înțeleagă și mai mult, natura.
Saramură de izvor și gogoși înfuriate
Ehh…si cum spuneam, odată ajunși la țară, în zona de vis numită Ținutul Buzăului, undeva între Munții Siriului și cei ai Buzăului, în locul de baștină al poetului Vasile Voiculescu, acolo, pe valea râului cel răcoros și cândva învolburat, ne-am și făcut programul pentru zilele următoare.
Inițial, aveam de gând ca a doua zi, dis de dimineață să mergem împreună cu gazdele noastre binevoitoare, la un izvor salin, aflat la vreo câțiva kilometri, pe un deal împânzit de cei mai falnici pini, să încărcăm câteva bidoane cu saramamură de izvor, tocmai bună pentru varza și murăturile pe care le vom pregăti pentru iarna aceasta.
Spun “inițial”, pentru că gazdele noastre ne-au luat-o deja înainte și ne-au făcut o mare surpriză, arătându-ne bidoanele cu saramură, umplute și rânduite frumos, la limpezit. Ne-au explicat că aveau banuieli cum că a doua zi urma să plouă iar astfel, drumul până la izvor ar fi devenit impracticabil. Așa că au decis să se trezească cu noaptea-n cap, chiar în dimineața aceea și să colecteze ei saramura.
Sincer vă spun, mai parcursesem și cu altă ocazie drumul până în vârful acelei coaste semi-abrupte, cu pini înalți și vânjoși cum n-am mai văzut decât în insulele grecești, însă în condiții de vreme uscată, de vară.
Citește și: Bigăr – satul pemilor sau mica Boemie din Banatul montan
Vă imaginați probabil că zona izvorului arată precum un peisaj lunar, deoarece saramura scursă în șiroaie, de-a lungul miilor de ani de pe acel versant a alungat definitiv orice urmă de vegetație, scoțând la iveală, ici colo, căte o tufa de crivină verzuie și făcând astfel, cărările sculptate în coama spelbă a dealului, absolut impracticabile în condiții de umezeală. Așadar, pentru că treaba era gata făcută și saramura ne aștepta depozitată în bidoane, ne-am propus pentru ziua următoare, un alt program.
Și pentru că mătușa, fără niciun avertisment prealabil ne trânti pe masa o mare tavă cu gogoși înfuriate și fierbinți iar unchiul aburcă “de la rece” niscai beri din cele nemțești, în sticle îmbrobonate, primite acum ceva vreme de copiii lor de prin străinătățuri și puse la păstrare pentru ocazii “speciale” precum aceasta; iaca cum ziserăm noi pe loc “pas” oricărei aventuri itinerante pentru restul rămas al zilei și ne instalarăm comod șezuturile, în scaunele de pe terasa adumbrită, înfulecând de zor la rumene gogoși, tăvălite adecvat prin zahăr dar cu gând nărăvaș, la aventurile zilei următoare.
Citește continuarea AICI
