Atunci când l-am descoperit prima dată, mi-am zis că o să povestesc cândva despre frumusețea sa aparte și exact asta încerc să fac acum. Este vorba despre Bigăr, satul izolat din Banatul de munte.
Acest sat fabulos este situat în extremitatea sudică a judeţului Caras-Severin, într-o zonă izolată din Munţii Almăjului, la graniţa cu judeţul Mehedinţi. Înca de la început țin să specific faptul că satul Bigăr nu trebuie confundat cu Cascada Bigăr, situată în Cheile Nerei! Singurele două lucruri pe care satul despre care fac acum vorbire le are în comun cu renumita cascadă sunt acelea că amândouă poartă nume similare și că ambele sunt localizate cartografic, pe teritoriul aceluiași județ: Caraş-Severin.
Povestea oamenilor din Bigăr
Povestea oamenilor care au înființat acest sat începe, în mod spectaculos, undeva în Boemia, cu două secole în urma. Pe atunci, adica mai exact între anii 1821 și 1836, generalului Andrei Schneller era comandant suprem al Banatului. Principala sa misiune aici era să păzească granițele imperiului Habsburgic împotriva imperiului otoman dar și să eradicheze traficul ilegal de mărfuri (comerțul care ocolea taxele vamale imperiale) și pirateria asupra corăbiilor ce navigau atunci pe Dunăre.
Zona Banatului montan era foarte slab populată în vremea aceea, tocmai din cauza poziției geografice dificile, a vântului nemilos ce suflă iarna pe clisură, a izolării evidente dar și a incursiunilor militare sau banditești destul de frecvente ale otomanilor.
Citește și: Podgoriile Aradului – Săgeata verde dintre vii
Cum și cehii din Boemia se confruntau cu problemele lor cauzate în mod special de războaiele dintre imperiu și Franța post-napoleoniană iată cum se face că marele general se gândește să înființeze în Banat o colonie, aducând aici, familiile de cehi din Boemia care încercau să fugă din calea razboiului mai sus amintit. De fapt, primul nume purtat de aceasta așezare a fost Schnellersruhe după numele acestui general.
Comparându-l cu alte vetre de la noi din țară, Bigărul este un sat relativ tânăr. La început au fost colonizate 66 de familii, fiecăreia fiindu-i acordate câte 20 de iugăre de pământ (iugăr=unitate de măsură cadastrală transilvăneană a vremii, echivalentul a 0,5775 de hectare n.a.) dar și animale domestice şi hrană.
Aflaţi în mijlocul pădurilor, oamenii au fost nevoiti să-şi adapteze terenurile pentru agricultură, prin defrişarea acestora. Totodată, au fost nevoiți să își completeze cele necesare traiului, prin vânătoare. La început, coloniștii locuiau în case improvizate sau bordeie şi doar ceva mai târziu au reuşit îşi construiască gospodării trainice. Numele actual al satului a fost dat după cel al dealului şi izvorului aflate în apropiere; numele de Bigăr fiind astfel adoptat oficial abia în 1911. În trecut, apele Bigărului erau mult mai mari însă datorită defrişărilor, acestea au scăzut considerabil.
Mulţi cehi au lucrat la început ca grăniceri, apoi la canalizarea Dunării ori la construcţia drumului de acces iar cu timpul, unii dintre ei s-au mutat cu lucrul în localităţile mai apropiate de cursul fluviului. Astfel, în 1864, în Bigăr mai locuiau doar 24 de familii. În schimb, deschiderea minelor de cărbuni a adus un nou impuls vieţii din localitate.
Citește și: Circuit în Maramureș, țara oamenilor primitori și a drumurilor de coșmar
Exploatările miniere erau cunoscute încă din 1840 dar acestea nefiind uşor accesibile nu au fost exploatate în mod constant. Abia în 1897, contele August Bouglas a investit sume considerabile pentru exploatarea minelor din zonă, activitate care a început să se desfăşoare intens după acest an. Mult timp, mineritul a fost principala îndeletnicire a cehilor de aici. Pe lângă aceasta, ei se mai ocupau și cu agricultura sau cu creşterea vitelor.
Deoarece climatul din zona clisurii prezintă unicitate la noi în țară prin faptul că el este un melanj triplu inedit de boreal, montan și mediteranean temperat se constată astfel coborârea în altitudine a unor elemente de flora montane și în aceeași masură, urcarea la altitudine a unor elemente specifice florei mediteraneene.
Astfel, flora de tip mediteranean este situata pe acest areal, în mod cu totul spectaculos și unic, la altitudini relativ mari. Pot fi întâlnite aici plante, flori, arbuști sau pomi cum ar fi: scumpia, cătinul, laleaua de Banat (specie endemică), vișinul turcesc, cornișorul, vița sălbatică, piersicul, smochinul, dafinul, rozmarinul. Mai nou, pe clisură au fost naturalizați cu succes chiar și rodiul sau nectarinul.
Tot aici, am gustat pentru prima dată dulceață obținută din smochine autohtone sau chiar răchie din smochine. Toamna, le puteți chiar achiziționa de la gospodarii locului care nu ezită să și le expună cu mândrie spre vânzare, la târgurile gastronomice de sezon.
Pemii din Bigăr
Lăsând la o parte frumusețea neasemuită a zonei, trebuie să vă povestesc și despre muntenii cehi din Bigăr. În limba română, ei sunt numiți de către localnici „pemi”, un termen care derivă din cuvântul „boemi” sau „boemieni”. Populația etnică cehă este astfel aproape în întregime înconjurată de cea română și etnic sârbă, acest fapt constituind un fenomen cultural unic.
Citește și: La Paradis Land din Neptun problema nu e doar țeapa pe care ți-o trag
Pemii sunt oameni frumoși; în egală măsura aspri dar gospodari, calzi și primitori. Oameni întotdeauna bucuroși să își întâmpine oaspeții. Iar aceștia, nu ezită la rândul lor să apară. În zonă sosesc “valuri-valuri” de turiști străini veniți în mod special din Cehia, curioși să afle cât mai multe despre semenii lor de același sânge stabiliți pe meleaguri străine în urmă cu două secole.
Aceștia traversează Dunărea de pe malul sârbesc, în ambarcațiuni moderne. Apoi cu autocarele sau mașinile de teren care îi așteaptă pe malul nostru, urcă la Bigăr (sau Bigr cu îi spun pemii), fericiți să descopere locurile minunate dar mai ales oamenii care vorbesc aceeași limbă cu ei, scriu în aceleași slove ca și ei și care, deși au buletin românesc, simt în inimi glasul stravechii Boemii.
La recensământul din 2002, localitatea Bigăr avea 257 de locuitori dintre care 229 etnici cehi, 23 români, şi restul etnici sârbi. În trecut, localitatea a avut uneori și peste 600 de locuitori, majoritatea cehi, însă în ultimele decenii numărul acestora a scăzut în mod dramatic. O altă curiozitată este aceea că tocmai datorită locației geografice izolate, tradițiile și obiceiurile pemilor, alături de limba cehă au fost perfect conservate iar în prezent, această comunitate mică reprezintă, zic eu, o valoare culturală și istorică inestimabilă.
Și pentru că statisticile reci nu sunt deloc elocvente am să închei, invitându-vă să vizitați mica Boemie din Banatul montan, precizând doar faptul că, în sat nu exista semnal telefonic…poate doar foarte puțin, lângă un anumit stâlp de iluminat, știut numai de mine 😊 iar singura legătură rutieră cu satul Bigăr este drumul comunal de la Cozla, unde acesta se leagă de drumul naţional DN57 Moldova Nouă – Orşova.
Bigr na vás čeká!