AcasăCircuiteVacanța la țară – Jurnal/Ziua 4 - Am fost la gârlă!

Vacanța la țară – Jurnal/Ziua 4 – Am fost la gârlă!

După un mic dejun, de data asta frugal, pentru că se anunța o zi frumoasă a cărei dimineață, nu voiam nici în ruptul capului s-o ratez tândălind prea mult la masă, s-a decis de către cei prezenți, în unanimitate și la insistențele mele, să mergem la gârlă.

Urmare de AICI

Pentru cineva care n-a mai fost niciodată la gârlă, termenul sună peiorativ, însă nicio zi de vară petrecută la țară nu se poate compara vreodată cu ziua pe care ți-o petreci la scăldat. Drumul până acolo, spre încântarea mea, a fost plin de alte aventuri pentru că unchiul, cufundat în poveștile despre locurile în care ne aflam, a ratat intrarea pe care o știa el spre un mal ceva mai lin al Buzăului, o zonă perfectă pentru scăldat, motiv pentru care furăm nevoiți a face un mic ocol “per pedes” până la locul de scăldat.

Cărarea îngustă, vizibil trezită din somnolența amiezei de călcătura noastră printre florile câmpului, aliniați “în șir indian”; lăcustele zăbăuce ce săreau speriate în lături; tufele grizonate și înțepătoare de cătina, îndoite sub povara fructelor portocalii; firele mici și unduitoare de apă ale Buzăului desprinse pe alocuri din albia cea mare și răsfirate precum degetele unei mâini, pe care le traversam sărind pe bolovani, pășind cu grijă pe spinarea lor în echilibru instabil; bătrâna cale ferată neelectrificată ce urcă unduit înspre Nehoiu, ascunsă bine de tufele de coarne și poroambe acre, ce-am traversat-o în emoția unor salturi grijulii; toate astea și multe altele neîmpărtășite aci mi-au amintit iremediabil de copilăria petrecută la țară, o copilărie de care, poate, doar câțiva se mai bucură astăzi…

Pe drum, unchiul a ținut să ne arate pomul pe care l-a plantat el acolo, în tinerețe. Acum părul cel bătrân și scorojit, încovoiat de fructe, străjuia discret marginea unei liziere ce se așternea pe lângă calea ferată. Of, cât de multe alte povești ar mai fi de spus… dar poate că se vor mai ivi și alte ocazii.

La scăldat printre “comori

Odată ajunși la locul de scăldat, degrabă ne-am vârât tălpile încinse în apa răcoroasă a râului de munte. Unii au ales să înoate în vâltoarea străvezie, care, pe alocuri atingea și doi-trei metri adâncime; alții s-au așezat pe nisipul fin adus de aluviuni ori pe trunchiul unui copac adus de torent sau pe câte un bolovan mare… și parcă la un semn, cu toții am tăcut frumos în aerul răcoros și blând al râului, bucurându-ne de soarele cald de August și de izul umed cu care ne gâdila în dezmierdări languroase nările, zefirul muntos al Buzăului.

Am regretat că nu mi-am luat la mine și două beri pe care să le proțăpesc oleacă între niște pietre rotunjite sub apa râului, înainte de a le da, însetat, “cep” dar mi-am îndestulat degrabă setea, cu apa de fântână, rece ca gheața, din sticlele pe care mătușa avusese grijă să le aducă cu noi.

Chiar în apropierea noastră, am descoperit, fără ca noi, orășenii, să fi plecat la drum cu intenția asta, una dintre raritătile naturale ale României. La nici o aruncătură de băț de locul unde stăteam, se ridicau semețe chiar din matca râului, nalte de câțiva coți, “blocurile glaciare”.

Având tehnologia “la purtător”, am descoperit, la o simplă căutare, că aceste rarități ale naturii fac parte din ansamblul “rezervației naturale Bădila”. Acești bolovani imenși, unii de mărimea unor case cu etaj alții de mărimea unei căpițe de fân, apar ca de nicăieri în albia răului și nu seamăna deloc cu vreo altă rocă dinprejur, pe o întindere de câteva zeci bune de kilometri.

Citește și: Vacanța la țară – Jurnal/Ziua 2 – Dieta la țară: sintagmă pleonastică

Geologii care de-a lungul anilor le-au prospectat au emis terorii conform cărora, aceste imense blocuri de gresie contopite de-a lungul mileniilor din nisip fin, rocă vulcanică și fosile de moluște și scoci din perioadele jurasic/cretacic, au fost desprinse din munte, de către ghețarii aflați în topire.

Formați acum sute de milioane de ani (pe crestele înalte ale munților de încrețire plămădiți de natură din funduri de mări adânci), acești ghețari au pornit a împinge la vale bolovanii cei imenși și astfel lunecând aceștia pe ghețurile translucide ori împinși de apele învolburate ale torenților preistorici au ajuns până în acest loc, unde au încremenit pe veșnicie, în albia Buzăului, la nici doi pași de noi.

Imaginea lor cenușiu-brună este copleșitoare și numai studierea “la ochi”, de aproape, a compoziției suprafețelor lor trezește în copiii curioși din noi, scene fabuloase din vremuri imemoriale, din vremea când Pământul era dominat doar de vulcanii cei incinși de magmă ori de stăpânii incontestabili ai erei jurasice, fioroșii dinozauri.

Jariștea copilăriei mele

Plecarăm de la gârlă cu satisfacția descoperirii încă unei comori, îndreptându-ne mai apoi spre platoul ceva mai înalt al dealurilor buzoiene, către jariștea copilăriei mele. Locul unde, alături de alți copii, la marginea pădurii de stejari seculari, ne păstoream în tihnă oile și caprele, jucându-ne toată ziua de-a v-ați ascunselea în liziera pădurii umbroase și mâncând merindele simple din traista pe care o purtam în băț: ou fiert, brânză, ceapă, roșii, șuncă.

Beam cu nesăț apă sălcie, cu ciubărul cioplit în lemn crud de salcâm, din puțul săpat chiar de ciobani în calcarul albicios al muntelui și nu cunoșteam teama de lup sau urs și nici nu auzisem să fi coboarât vreodată vreo lighioană a pădurilor pe timp de vară, până acolo. Nu-mi amintesc să fi pățit vreunul dintre noi ceva vreodată, chiar de eram noi, deh, copii zănateci, puși pe hârjoană toată ziua. Nu ne-am ciondănit niciodată, nu ne-am suduit și am fost mereu respectuoși cu oamenii din sat, neieșind niciodată din cuvântul bunilor noștri.

Trei sferturi din drumul până acolo sunt acum asfaltate, așa că ne-a luat doar puțin timp să ajungem la marginea jariștei. În vremea copilăriei, urcarea acelei coaste dura uneori și câte două ore, mânând și poticnind mereu la caprele dornice de frunză proaspătă din salcâmii curților ce mărgineau drumul, ca niște stăjeri aplecați unduit și ademenitor peste drumul umbros, plin pe-atunci, de prăfuit bolovăniș.

Citește și: Vacanța la țară – Jurnal/Ziua 1 – Marea evadare

Țin minte și acum, privirea iscoditoare a mămăițelor ieșite pe la porți, lovite de imaginea vădit contradictorie a puștiului bălai, cu păr inelat, ce plecase cu oile, încălțat în adidași și îmbrăcat cu tricou alb și blugi. Îmi adresau obsedant, cu acea curiozitate stârnită de apariția bizară din ulița satului, mereu aceeași și aceeași întrebare, la care eu, puști de oraș, nu știam atunci (și n-aș ști nici acum) cum să le răspund potrivit: “Mă, tu al cui ești, ai?

Dezrădăcinare

Odată ajunși, cu privirea avidă de frumos, ne desfătăm ochii, pe deplin încântați de minunăția naturii cufundate în linistea acelor locuri.

Glasurile copiilor care se întorceau cândva, în amurg, de pe jariște, au amuțit de mult. Copiii aceia, au acum copiii lor și-s plecați prin lume, care încotro; unii pe la oraș iar alții prin străinătățuri.

Școala de-aici, din susul costei, a rămas acum mută, pustie și vitregită de râsetele zglobii, iar puținii copii care mai cresc prin locurile astea au devenit demult, robii ecranului albastru. Oi și capre, sătenii nu se mai căznesc a crește în ogradă iar dacă mai sunt câteva, până și acelea au fost, încă din primăvară, date în grija ciobanilor de sus, de la munte.

Amar cugetând astfel mă ridic și eu într-un târziu din iarba înaltă, zumzăită destoinic de albinele acestei verii târzii. Mă îndepărtez de bătrâna mea jariște cu pași triști, aruncând o ultimă privire peste umăr, acestor locuri iubite de Dumnezeu, cu gândul sfâșietor că mă despart din nou, cine știe pentru cât timp, de acest loc sacru, pământ de basm și legendă, unde mi-am petrecut cândva, demult, în tihnă și lipsa grijilor, cei mai frumoși ani ai copilariei mele.

Sondaj

Unde vă petreceți vacanța?

Abonează-te la Newsletter-ul nostru

Noutăți