Când citești jurnalul lui Cristi Minculescu, te încearcă o ușoară invidie de cât de multe îi sunt date să vadă și trăiască, dar și remușcarea că nu prea ți-ai mai „antrenat“ condiția fizică pentru a fi sigur că reușești să urci și cobori zeci de kilometri și să mai ai și plăcerea călătoriei. Dar dacă vrei, sigur poți! Că doar oamenii care l-or alege să-i ghideze pe coclauri n-or fi din rândul extratereștrilor…
În tura aceasta din Olimp, se pare că există o zeitate supărată. După prima zi cu peripeții, Cristi n-a avut viața ușoară nici în cea de-a doua. Dar să-i parcurgem jurnalul, să vedem ce a pățit și, mai ales, cum este să fii pe cel mai înalt punct al Greciei.
Urmare de AICI
„La ora 06.30 aud voci la geamul dormitorului. «La mulți ani!» «Ai văzut răsăritul?». E clar că trebuie să ies.
Sunt brașovenii noștri care nu au somn: Mitză, Carmen și Gabi. Îi urez și eu «La mulți ani!” lui Carmen, sărbătorita noastră, și fug să imortalizez ultimele ipostaze ale răsăritului de astăzi.
Între timp, se trezesc toți membrii grupului, facem bagajele cu strictul necesar pentru urcare, celelalte lucruri lăsându-le la refugiu, de unde urmează să ni le recuperăm la coborâre. La ora 08.00 suntem gata de plecare.
Se merge bine, vremea e superbă, este senin și nu este cald. Se vede Marea Egee destul de bine, la fel și localitățile de la baza muntelui.
Suntem voioși și dăm randament, chiar dacă în ziua precedentă am tras din greu și cu mașina, și «la deal» pe timp de noapte. Ne bucurăm de mixul de peisaje. Până la aproape 2500, avem un amestec de pădure cu zone stâncoase și foarte expuse. Încă sunt petice de zăpadă pe care le distingem pe «stăpânele» locului, caprele negre, care ne urmăresc de la distanță.
Și chiar dacă nu par un tip sensibil, să știți că îmi plac florile. Mai ales modul în care aceste bucăți de culoare prind viață «din piatră seacă». În prima parte a traseului, de la Refugiul A, până la Skala, locul de popas, este plin de clopoței, lăcrămioare, panseluțe, trei-frați-pătați și multe altele. O adevărată încântare pentru ochi și suflet. Iar mai sus, bineînțeles, domnește „regina“ lor: floarea-de-colț, preferata mea!
Citește și: Cristi Minculescu, ghidul care ne-a adus Himalaya aproape, ne poartă şi pe Muntele Athos
Fac poze cu toate minunățiile ca să-i «ofer», chiar și-așa, un buchet soției mele, dar, încerc să nu zăbovesc prea mult pentru că traseul de astăzi are în total 18 km, cu o diferență de nivel de 850m pe urcare, iar la coborâre sunt 2900m.
Vedem și cele trei brațe (peninsule): Sithonia, Kassandra și Athosul, care se «scaldă» în Marea Egee. Iar când privim spre înălțimi, avem și porțiuni unde ni se arată şi cele trei mari vârfuri ale Olimpului: Skala, Skolio și Mytikas
Este încă un moment în care vă mărturisesc că lecțiile cele mai bune sunt din astfel de călătorii. Oricâtă teorie am învăța la școală, oricâte hărți am analiza, odată cu anii le lăsăm «pradă» uitării. Ce acumulăm, însă, din astfel de călătorii păstrăm pentru o viață. Pentru că sunt, înainte de toate, situații trăite, amintiri plăcute, completate de informațiile despre geografie, istorie, cultură, tradiție etc, etc. Călătoriți, oameni buni! Cu familie, cu prieteni, singuri, dar, dacă aveți cât de cât posibilitatea materială, călătoriți! Citim multe statusuri emoționale cum că «viața e o călătorie…» Ok! Dar fă să fie una cu amintiri plăcute, cu aventură, cu lecții învățate, cu limite depășite, una la finalul căreia să spui că a fost «mișto»!
Să revenim la potecile noastre!
Ajungem destul de repede în Șaua Skala, zona unde trebuie să ne pregătim cu echipamentul tehnic, pentru că de aici începe partea mai dificilă. Practic, avem de-a face cu o cățărare continuă pe pereții de calcar, unde atenția trebuie să fie maximă pentru că sunt și bucăți care se sparg foarte ușor. Asigurarea e sfântă pe traseul acesta. Aici este, de altfel, și zona de decizie: mergi mai departe către «împărăția» lui Zeus sau optezi să-ți dai răgaz câteva ore în care să fii tu, cu frumusețea naturii, într-un loc de legendă. Iar dacă ai ceva rău de înălțime, recomadarea este să te oprești aici din ascensiunea #sprevarf.
Din grupul nostru, toți au vrut să continue. Mă echipez repede cu Mitză și începem ascensiunea pe traseul clasic, adică pe fața sudică a lui Mytikas. Mă uit în jur, totul este numai alb-cenușiu. Doar nuanțele de albastru ale cerului și Egeei dau un strop de culoare acestei „mări“ de calcar. Și, totuși, îmi place la nebunie Olimpul. Probabil pentru că are această parte tehnică și seamănă mult cu Craiul nostru.
Citește și: Vârful Mytikas (2918 m) şi plajă la ţărmul Mării Egee, propunerea ghidului Cristi Minculescu pentru o vacanţă activă şi accesibilă întregii familii
Încep să apară și surprizele. Avem doi băieți cu ceva frică de zone expuse și de altitudine, dar…cu atitudine! 🙂 Nu vor să renunțe nici în ruptu’ capului. Rămân cu ei în spate, strâng coarda și îi mai trimit lui Mitză carabiniere și coardă în față, ca să mai asigure și ultima zonă de intrare în traseu.
Cobor la liber și mă bucur de atingerea pietrei. Oricât de dură este, abordată corect, piatra se «înmoaie» și te ajută. Trebuie doar să știi cum să ți-o transformi în aliat în lumea alpinismului. Traseul se «relaxează» un pic, iar cei doi încep să se bucure și ei de câțiva pași. Dar e numai o amăgire, că doar nu se lăsau zeitățile așa ușor cucerite. Totul devine susținut și tot mai abrupt. Ici-colo vedem pete negre pe stâncă, semn că Zeus mai «trântește» câte un trăsnet pe stânca calcaroasă
«Cine mă pune să fac asta?!», se aude tot mai des din gura «portughezului» nostru. Totul, «condimentat» și cu niște înjurături neaoșe.
Se mai adaugă și dramul de oftică pe care-l au cei doi «suferinzi» văzându-le pe fetele de grup cum merg bine și susținut. Iar pentru unele dintre ele, tura aceasta a fost o premieră în ce privește traseele tehnice, de dificultate medie, cum este catalogat cel din Olimp.
Ajungem la unul dintre vârfurile «false» și mă târguiesc cu băieții să facă pasul pe partea cealaltă a muntelui pentru a avea linie dreaptă #sprevarf.
Unul dintre ei este asigurat (legat) de mine, ceea ce îi dă un pic de încredere. Cu ochii pe cei doi, sar, iar la aterizare îmi scrântesc glezna. Fix asta îmi trebuia! Stau două-trei minute să văd cât e de grav și îmi dau seama că pot continua traseul. Din acest punct, ajungem repede pe vârf, loc unde ceilalți deja terminaseră ședința foto, consemnaseră deja reușita și în „cartea vârfului“ și se bucurau acum de câte un baton de ciocolată sau energizant.
Aterizăm și noi și îmi permit să scot coarda din ham. Fac și eu câteva poze atât singur, cât și cu gașca, scriu două, trei vorbe și-n caietul-simbol (pe restul mi le-am păstrat pentru jurnal) și mănânc repede ceva.
De aici vedem foarte bine Marea Egee, Platoul Muzelor cu cele două refugii și tot ceea ce ne înconjoară. Suntem toți pe vârf!
Citește și: Experiența culinară a unui prahovean care face o expediție în Himalaya
La 13.30, începem coborârea. Îmi iau iar coarda, îmi reiau coechipierul și pornim. Ajungem destul de repede la zona foarte expusă și trebuie sa pregătesc primele rapeluri pentru cei doi.
Alex a fost la vreo două ateliere cu noi, în schimb Fabio, nu, și nu are curaj să se lase în coardă, fapt care ne-a întârziat foarte mult. La 15.00 suntem iar la capătul zonei expuse, mâncăm ceva, ne hidratăm și pe la 15.30 o dăm la vale, spre refugiu. Cei din față, însoțiți de colegul meu, Mitză, au ajuns cu vreo două ore înaintea noastră. Glezna mea începe să se revolte, se tot umflă și trebuie să mă opresc să îmi pun o gleznieră.
La 18.00 plecăm de la refugiu, cu tot bagajul în spate, spre cazarea de la malul mării. Schimb echipa. Plec în față cu trei dintre turiști și pot să mă dezmorțesc/încălzesc.
Dar durerea devine tot mai insuportabilă și strâng tot mai mult din dinți. Iau un calmant ca să pot continua traseul. Ajungem la parcarea din Prionia cam pe la ora 21.00. Aici, ne clătim un pic, ne schimbăm încălțămintea. Îi așteptăm și pe ceilalți să coboare, dau cheie mașinii și ne îndreptăm către campingul nostru de pe plaja din Nea Panteleimonas. Ne cazăm și plecăm repede pe plajă la una dintre taverne pentru masa de seară. Iau și șampania din bagaj și îi mai urăm o dată «La mulți ani!» lui Carmen. Mâncarea este bună, iar porțiile sunt generoase!
Comandăm și câte o bere la halbă. De acum, gata, suntem două zile pe relaxare…
Pe la miezul nopții, mergem la duș și sperăm să mai prindem apă caldă. Din păcate, fost cu «strigături». Din duș a ieșit numai apă rece sloi! :))
Am adormit buștean.
