Continuă drumul spre casă al ghidului prahovean, Cristi Minculescu, plecat în Himalaya de mai mult de două săptămâni. Deși așteaptă cu nerăbdare întoarcerea acasă, la familie, se desparte cu greu de muntele care i-a adus atâtea împliniri. „Se pare că munților le-a plăcut de noi că ne-au „permis“ cu greu să plecăm”, spune chiar și el.
„La 06:00 sună telefonul și mă mișc cât pot de repede, iar în câteva minute sunt echipat, cu bagajele îndesate și gata de plecare. Știm că orice clipă contează, că vremea se schimbă dintr-un moment într-altul și trebuie să profităm de ferestrele de liniște atmosferică pentru a zbura. Puțin după ora 06:00, vine și Lama și ne bate fiecăruia în ușă, pentru a se asigura că nu întârziem. Micul dejun e iar doar omletă cu brânză și ceai, dar nu mai cerem pâine… E o „scumpete“ în Nepal.😀
Pe la 09:00 avem programat zborul privat cu elicopterul 😉
În scurt timp se lasă ceața peste munți, iar șansa de a zbura cam dispare.
În lodge e ca în frigider, așa că încep să fac ture prin salon să mă încălzesc. Băieții au ieșit în sat, la o cafenea și ne cheamă și pe mine și Claudia. Deocamdată, îmbrăcați bine, așteptăm să fim anunțați că urmează decolarea!
Începe și ploaia, la început măruntă, după care se pune serios pe treabă. Norii învăluie toată valea și, treptat, acaparează și zona locuibilă din Lukla. Mai de frig, mai de plictiseală, pe la 12:00 ies cu Claudia pe strada principală. La noi, în lodge, simțim că facem țurțuri. E pustiu în pensiune, nu a aterizat niciun avion și niciun elicopter, deci nu are rost să facă focul doar pentru noi.
În Lukla poți cumpăra orice, de la caiete și scobitori, până la echipamente de firmă pentru altitudine. Sunt și câteva magazine cu branduri locale care arată chiar bine. După ce am dat vreo două ture, nimerim tot într-o cafenea. Într-una dintre cele multe de aici care sunt și prietenoase, dar care au și produse foarte bune. Pe lângă aromele ademenitoare, ne bucurăm și de căldură.
E o atmosferă ca de aeroport…
Suntem doar turiști care așteptăm să se facă vreme bună și să fim anunțați că putem zbura. Netul e gratuit, reușim să dăm vești și acasă, dar suntem cu ochii pe grupul nostru de whatsapp în așteptarea veștilor bune.
După vreo oră de „la dolce vita far niente“ revenim la lodge-ul nostru. Băieții sunt în camera, la somn. Pilota groasă îmi cam face cu ochiul, dar rămân în sala de mese. Mi-am lungit gâtul pe fereastră după elicoptere sau avioane, însă am avut parte doar de o „pătură“ zdravănă de nori. Singurele elicoptere pe care le-am văzut zburând, au fost cele care au făcut curse aici, înspre munte, cel mai probabil spre EBC, însă, în „jos” nimic!
În jurul prânzului, băieții merg iar la cafeneaua Everest să mănânce și să mai stea la căldură. Aflu că au Burger bun și plec și eu. E doar la două case distanță de noi, așa că ne mutăm acolo. 😀
După ce comand și aștept vreo 20 de minute, apare și Lama Sherpa care, inițial, am zis că glumește și ne spune că avem elicopter în 10 minute! 🤔😮. Păi și Burger-ul meu?! Îi spun doamnei că vin anul viitor și să îl țină cald! 😭😭😭
Îmi dă banii înapoi și fugim la lodge sa luăm bagajele mari. Apar și băieții noștri (porterii) să ne ajute și fugim împreună pe scurtături, spre zona de heliport, printre cai, măgari și săteni. Trecem de poartă, dăm bagajele, facem ultima poză la înălțime, din expediția asta, și fugim spre elicopterul galben. Suntem în elicopter!
Claudia, în față lângă pilot, și noi, băieții, în spate. Ușa se deschide iar și apare încă un nene care încearcă sa încapă lângă mine… Nu prea merge, așa că îi propune Claudiei să facă schimb de locuri! 🤣🤣🤣 (o să vedeți în foto de ce 😉)
Gata, ne luăm zborul spre Kathmandu!
Filmăm, poză și după vreo 10-20 minute ne plictisim, așa că îi aratăm lui Viorel tubul de oxigen de lângă pilot! 😮🤪
Pot spune că din cei șase (cu pilot cu tot) doar maximum trei păreau a fi oameni normali, restul încă mai copilărim.
Am ajuns cam în 45 de minute în Kathmandu, fără turbulențe sau alte emoții. Am fost preluați de firma parteneră și, după aproape oră de mers cu mașina prin haosul organizat din Kathmandu, suntem, în sfârșit, la hotel. Probabil au avut un mic blocaj la apă caldă când am intrat toți la dușuri. Cam o oră am fost toți dispăruți 🤣🤣🤣.
Apă fierbinte, cu presiune, și prosoape albe! Răsfăț total!
Seara am rămas să mâncăm la hotel, unde Steli a mai făcut o dată cinste! (mare om, mare caracter! – asta rămâne între noi)
Am picat lați, iar mâine avem o zi liberă de colindat prin oraș.
Namaste!”, și-a încheiat Cristi Minculescu povestea aventurii de părăsire a muntelui.
