Împlinit, Cristi Minculescu se află în acel moment în care „un ochi râde, altul plânge” pentru că se află pe drumul de întoarcere către casă. E un drum lung, deloc ușor, cu multe suișuri și coborâșuri la propriu. Să vedem ce povestește ghidul prahovean…
„La ora 07.00 părăsim Namche Bazaar, cu un ușor regret că aventura în Nepal se apropie de sfârșit, dar și cu un sentiment de reală împlinire.
Drumul ce urmează să îl parcurgem are mai mult de 20 km, cu multe urcușuri și coborâșuri. Poteca e acoperită de un strat gros de praf de nu poți merge fără „protecție“ pe față. Relaxați, ne aruncăm privirile în toate părțile și constatăm cu stupoare că, deși am mai trecut pe acolo, sunt unele porțiuni care ne sunt străine. Se pare că, pe urcare, atenția ne-a fost concentrată pe alte lucruri.
Ieri am văzut o clădire nouă pe structură metalică la care se lucra intens, iar astăzi vedem „tirurile“ de Himalaya (porterii despre care v-am tot povestit) cărând tot felul de materiale de construcție, de la plăci de pal, cât și profile metalice sau scânduri.
Nu contenim să ne uimim de super puterile lor și să ne întrebăm din ce-or fi creați oamenii ăștia?
Deși, avioanele nu au mai zburat de cel puțin 3-4 zile, drumul este, totuși, mult mai aglomerat, întâlnindu-ne cu turiști de toate vârstele, cât și cu caravane de măgari și zokyo. Faptul că ne tot intersectăm cu grupuri de turiști este semn că elicopterele zboară între Lukla și Kathmandu. Sunt într-adevăr costuri suplimentare, dar avem un program care include rezervări, contractarea echipei locale de ghidaj și porter, biletele de avion, așa că trebuie luat în calcul și acest risc legat de intrarea și ieșirea din munți.
Pe drumul spre Lukla, ne aruncăm privirile în toate direcțiile, dar avem și timp suficient să ne „ascultăm“ gândurile. Iar ele sunt amestecate. Ne pare rău că se termină aventura din Nepal. Dar ne e dor de acasă și ne bucurăm că mai avem câteva zile până să-i revedem pe ai noștri. Ajungem și la celebrul Hillary Bridge, iar Claudia, curajoasa grupului, își recuperează diploma de la Bungee Jumping. Urmează popasul la punctul de control de la intrarea în Parcul Național Sagarmatha, unde, de data asta, e agitație.
Aflăm că în zilele bune intră peste 500 de turiști spre EBC.
De aici în jos, grădinile comunității Sherpa se lasă admirate pentru modul în care sunt ordonate, dar și pentru diversitatea culturilor, aclimatizate condițiilor de la înălțime, de la cartofii tradiționali, ceapă verde, usturoi, până la cele de grâu.
Întâlnim mai mulți copii pe mica străduță. Sunt obișnuiți cu turiștii, iar noi ne bucurăm să-i vedem. Ne mai potolim dorul de piticii noștri. De la unii cumpărăm câte o banană, altora le dăm ciocolată. Peste câțiva ani, vor fi fie cei care ne vor ghida, fie cei care ne vor uimi cu cantitățile uriașe pe care le vor duce-n spate.
Viitorul din această comunitate oferă opțiuni limitate pentru cei de aici, dar oamenii nu se plâng. Puțini părăsesc munții pentru o viață „jos“, în tumultul civilizației. Sau, dacă aleg această cale, își dezvoltă afacerile pentru a aduce un plus de bine celor care au ales să rămână între Giganți. De exemplu, își dezvoltă firme de turism pentru expediții în munți. Iar cei cu care lucrează (ghizi, porteri, bucătari, proprietari de lodge-uri) sunt oameni din comunitatea Sherpa.
Pe la 13.00 ajungem în Phakding, la lodge-ul unde am stat și unde am lăsat câteva haine din bagaj, la urcare. Simțim nevoia de proteine, iar până savurăm friptura de pui, începe și ploaia. Ne echipăm adecvat și plecăm. Mai avem cam trei ore până la Lukla, însă ne așteaptă o coborâre… cu urcușuri.
Plouă tare, dar avem noroc că sunt precipitații calde. Avansăm destul de repede, cu povestioare, cu glume, și pe la 18.00 trecem poarta de la Lukla.
Am terminat!!! Suntem fericiți și ne gândim deja la dușul fierbinte de la hotel. Urmează masa festivă alături de porteri și sherpa și apoi tips-urile.
Primim camerele, super curate, cu baie individuală, wow!
Din păcate, apa caldă se lasă așteptată. Facem dușuri călâi, dar după cât praf am adunat pe noi, după baie ne simțim de parcă am mai „slăbit“ un kilogram.
Dau să mă încalț, dar adidașii sunt uzi. Așa că, mi-am readaptat garderoba pentru petrecerea de sus, din „salon“: ciorap, pungă, adidas 😀
La masa întinsă, unde încăpem cu toții, pe lângă friptură de pui avem și salată de varză, însă nu se compară cu cea din EBC și, normal, că își face loc și câte o bere 😉
În toată sala este aceeași atmosferă, se simte relaxarea, dar și bucuria echipelor care ne-au însoțit că au terminat cu bine treaba, vor fi recompensați și se vor putea întoarce pentru câteva zile la familii!
Punem și ceva muzică românească la boxa din salon și repede începe petrecerea.
Ritmurile tradiționale par pe gustul lor și ajungem și la hore. Nepalezii se țin bine. Să vedem cum ne descurcăm noi pe muzica lor.
La finalul serii, băieții nostri au plecat fericiți și cu mulțumiri din partea noastră pentru sprijinul acordat. La 06:00 avem trezirea și sperăm să avem vreme bună pentru zborul cu elicopterul spre Kathmandu.
Nu pot încheia această zi fără a vă mulțumi pentru că îmi sunteți alături. Pe zi, ce trece, tot mai mulți descoperiți jurnalul, iar mesajele care curg de acasă mă motivează să cred că am făcut alegerea bună, și de această dată, îmbinând călătoria cu scrisul…, în felul meu.
Le sunt recunoscător și partenerilor mei: Teo Voica și Carpatian Outdoor Shop, pentru echipamentul impecabil pe care l-am avut în această expediție, și Observatorul Prahovean pentru că mie îmi facilitează „accesul“ acasă, iar vouă, pe cel, aici, în lumea Coloșilor. Dacă mai există și alții care vor să mi se alăture în expedițiile viitoare, lista rămâne deschisă.
Namaste!”, și-a încheiat povestea zilei Cristi Minculescu.
