Pe data de 7 aprilie 2025, ghidul prahovean Cristi Minculescu, împreună cu doi dintre cei trei membri ai grupului său, a atins Vârful Lobuche din Himalaya, aflat la altitudinea de 6119 metri. „Cu lumea „la picioare“, ne-am bucurat de o părticică din Raiul nostru, al iubitorilor de munte”, spune Cristi. Nu a avut putere să povestească atunci, pe larg, cum a fost, dar a revenit acum cu descrieri detaliate.
„Suntem în cea de-a 12-a zi a expediției noastre, iar momentul mult așteptat, cel al escaladării Vârfului Lobuche se apropie. Pentru mine este a doua urcare în Himalaya la peste 6000 de metri, iar pentru echipa mea este o premieră.
Poate că pare ceva foarte accesibil în comparație cu mărețul Everest, dar fiecare sută de metri altitudine se „câștigă“ cu foarte mult efort, frigul este tot mai înțepător, iar aerul tot mai rarefiat. Iar fără o condiție fizică foarte bună, pregătire tehnică, echipament adecvat și o motivație mai mare decât muntele pe care-l vrei să urci, e greu să răzbați.
Dar să revenim la orele de dinaintea plecării…
După ce am ales să avem o zi de relaxare și odihnă, dimineața ne-am trezit cu zăpadă de câțiva centimetri. Îmbrăcați bine, am pornit încrezători spre tabăra avansată Lobuche la 5400. Am urcat destul de rapid cei aproape 500 de metri, până la 5500m, însă anul acesta tabăra avansată este undeva mai jos cu 100 de metri, pe la 5400m.
Aici, condițiile sunt bune și cortul este mare și cutat, cu saltele și chiar perne!
Am mâncat ceva pregătit de bucătarul expediției, ne-am așezat în corturi și apoi am ieșit la exercițiile specifice urcării pe ghețar (sunt aceleași pe care le prezint și exersăm la atelierele de iarnă).
„Cursul” durează cam două ore și învățăm sau repetăm chestiile esențiale. La final, Claudia renunță la ideea de a mai încerca să urce pe vârf.
Pe la 17.00, din cortul unde urma să luăm masa simțim miros îmbietor care venea de vizavi, așa că ne luăm după el și dăm buzna în cortul-„bucătărie”, unde micul bucătar „trăgea“ la două tigăi și, sub privirile noastre, a pregătit câteva feluri de mâncare delicioase! Ca să fie meniul complet ne-a ospătat și cu floricele!
Nu am mai vrut să plecăm în „sala“ de mese, așa că ne-am bucurat de cină în bucătăria de campanie, unde totul a fost savuros, completat de o atmosfera minunată.
La 19.00 eram deja băgați în sacii de dormit, urmând ca în „creierii“ nopții, la ora 01.00 să ne trezim, iar la 02.00 să plecăm #Sprevarf.
Am părăsit tabăra pe un cer senin și o temperatură destul de bună de urcat, de doar -5 grade.
Am avansat destul de repede, chiar dacă am mers pe întuneric, și am avut de-a face și cu porțiuni cu zăpadă nu tocmai prietenoasă. Pe la ora 05.00 eram la baza ghețarului, gata să ne echipăm cu colțarii.
Odată cu primele raze ale soarelui se schimbă, în bine, și energia grupului, dar și dificultatea traseului care ne obligă să ne deplasăm cu blocator pe coardă fixă.
Priveliștea este una de vis, care vine să ne răsplătească pentru efortul depus în toate zilele de când suntem aici. Acum, Giganții și-au luminat fața și ne „zâmbesc“, fiind bucuroși de oaspeți. Vedem în fața noastră măreții Everest, Louthse, Pumori, Ama Dablam, dar avem o acoperire bună și a taberei noastre de corturi.
Și dă-i la deal… Efortul este pe măsura așteptărilor sau chiar peste, însă, am mai spus și alte dăți, ca să vezi Raiul trebuie, mai întâi, să cunoști Iadul.
Simți că aerul nu-ți ajunge, că punctul final se tot depărtează, că ești gata-gata să cedezi. Este momentul în care lupți în special cu psihicul tău… Dar reușim, iar ce-am putut vedea la cei 6200 de metri va rămâne întipărit în gând și în inimă de-a pururi. Totul e la înălțime și la propriu, și la figurat.
La 08.30 suntem cu toții pe vârf, ne îmbrățișăm și ne felicităm printre lacrimi de bucurie.
A fost greu, dar ne-a ieșit și de data asta, iar acum ne bucurăm de pozele de pe vârf, ținând cont că nu adie nicio undă de vânt. Mă bucur că pot să imortalizez imagini cu steagul țării noastre, fără de care nu plec pe niciun munte din lumea asta, iar alături de mine i-am avut în această tură, la 6119, pe partenerii și prietenii de la Carpatian Outdoor Shop și Observatorul Prahovean.
Am stat la soare, am mâncat (am avut lunch-box), dar mai ales ne-am bucurat de victoria personală dobândită: Himalaya, Vârful Lobuche 6119m, expediția #Sprevarf.
Pe 7 aprilie 2025, am fost a doua echipă care a urcat pe Vârful Lobuche 6119m. În aceasta zi a mai încercat doar un neamț, dar care a renunțat în prima parte a traseului, în zona stâncoasă.
Știm deja că vârful este doar jumatea traseului și că trebuie să fim la fel de concentrați și de atenți la coborâre. Pe la 10.30 începem să facem drumul în sens invers.
Imediat ce începem coborârea, încep și norii să se adune, dar deocamdată este bine. Avansăm încet, dar în siguranță, în rapeluri succesive printre „lumânările” de gheață.
Când, în sfârșit, ieșim de pe ghețar (pe la 5600m), începe și vântul să sufle și norii să se adune în jurul nostru. Ceața se instalează, deocamdată timidă.
De pe stâncă mai avem porțiuni cu coarda fixă, unde coborâm tot în rapel.
Când ceața se lasă peste munte și, implicit peste noi, înțelegem și ne bucurăm cu adevărat de existența „momâilor” de pe traseu. La ora 14:00 intrăm pe nisipul de la tabăra noastră. Da, e nisip, posibil un fost fund de mare sau lac la 5400m de metri. Suntem rupți de oboseală, dar foarte fericiți de reușita noastră.
Claudia, care a stat toată ziua cu ochii pe munte ca la un imens ecran, ne iese în întâmpinare și ne felicită.
În cortul de mese ne facem câte o cafea și ne schimbăm care și cum putem mai repede, apoi ne facem bagajele pentru a le preda porterilor. Mai avem de mers cam două ore până în satul unde urmează să înnoptăm.
Mâncăm ceva pe fugă, deși nu prea mai simțim foame. Între timp, afară începe să fulguie și revenim la gecile groase de puf. Părăsim tabăra și începem coborârea printre bolovanii care acum, după vârf, par niște pietricele. 😀
Ninsoarea nu contenește, iar zăpada ajunge repede cam la cam 5 cm.
Mergem de ceva timp și nici urmă de sat. Bine că nu am apucat să ne schimbăm chiar de toate hainele și încă avem multe straturi de haine pe noi, însă oboseala devine apăsătoare.
Într-un sfârșit, pe la 17.00, după 16 ore de mers, urcat, coborât, ajungem la Thukla, 4720m, în timp ce bagajele noastre sunt în Pheriche 4266m.
Lodge-ul e liber, acum, seara, și găsim camere libere, însă chiar și în sala de mese e foarte frig. O să fie cam nasol fără sacii de dormit, noroc că avem multe haine pe noi.
Rugăm să ne mai dea încă o pilotă și dormim destul de îmbrăcați și, imediat ce ne întindem în pat, dar cu satisfacția reușitei.
Namaste!”, a povestit Cristi Minculescu.
