Cristi Minculescu, ghidul prahovean, a atins primul obiectiv propus: Everest Base Camp, la 5.364 de metri. Să vedem cum a fost…
„Dimineața devreme sună alarma și trebuie să mă trezesc. Nu am dormit prea bine în noaptea asta.
La micul dejun avem omletă cu brânză și parcă mergea și o felie de pâine. Senzația de foame e destul de mare. Efortul este mare, iar corpul simte nevoia de carbohidrați. Încercăm să-l înduplecăm pe ospătar să ne dea câteva felii, dar e misiune imposibilă… Până când apar în discuție banii. Steli se supără și cere extra…, dar, la final, plecăm cu durere de cap, și nu, nu de la altitudine, ci de la cei 2000 de rupii pe 4 felii. Se pare că alimentul nostru de bază este aici unul de lux.
Dimineață e destul de frig, dar pare, totuși, mai blând decât ni se prognozase. Sunte undeva la -5. E acceptabil, mai ales că sunt echipat cu pantalonii ăia buni, cu aerisiri, și puțin mai groși, de la Carpatiansport.ro Chiar vă recomand produsele de la Teo Voica, sunt excepționale, sunt testate și sunt și foarte plăcute din punct de vedere al cromaticii.
Suntem tăcuți azi. Dorul de familie, oboseala, dar și frigul se cam joacă cu noi. Dar suntem abia la jumătatea duratei expediției. Mai avem 10 zile și suntem extrem de aproape de obiectivele pe care ni le-am propus să le atingem. Așa că ne luăm la „ceartă“ cu gândurile apăsătoare și facem loc energiei pozitive.
Ne aflăm în locuri mirifice, suntem integrați într-un tablou „pictat“ perfect de Divinitate. Suntem în Raiul nostru, al iubitorilor de munte, suntem norocoșii care își trăiesc viața la care au visat. E un loc unde te îmbogățești cultural și te vindeci spiritual. Merită să faci toate eforturile ca, odată în viață, să-ți oferi aceste trei săptămâni la înălțime, atât la propriu, cât și figurat.
Mergem încet și constant. Urmează să ajungem în Gorakshep și apoi la Everest Base Camp, 5364m, unde avem programat să luăm și masa.
Cred că este cea mai grea zi.
Suntem depășiți de multe cirezi de iaci. Și începem să recunoaștem partenerii de drumeție din ultimele zile. Pe la 12.00 intrăm în Gorakshep, mica și ultima așezare până la EBC.
Facem popas doar pentru a lăsa din bagaje și pornim la drum spre unul dintre obiectivele expediției noastre #Sprevarf, locul de unde pleacă marile aventuri. Pentru unii, din păcate, și ultimele.
Suntem rupți de foame, iar gândul că mai avem vreo 2 ore nu ne prea încurajează. Drumul începe cu un „teren de fotbal” plat, plin de praf, după care urcă și coboară poteci pline de bolovani.
Suntem atenți la iaci, dar apar și caii cu șeile colorate și sale de clopoței. Merg sau vin de la EBC cu călăreți, mai mult sau mai puțin capabili să ajungă la destinație.
Exceptând vântul și temperatura rezultată ( probabil-5 grade), vremea e destul de bună cu vizibilitate excelentă. Facem multe poze pe traseu și ne bucurăm de peisaje.
Tabăra de bază pare că fuge de noi care devenim tot mai sleiți de vlagă.
Pe la 14.30 suntem la cel mai faimos „bolovan” din lume, aflat la intrarea în EBC. Facem repede câteva poze, printre ceilalți zeci de turiști și, apoi, mergem să mâncăm în tabăra partenerilor mei. Nu bănuiam că până la locul unde aveam masa va dura aproximativ o oră 😞. Destinația asta ni s-a transformat într-un fel de Fata Morgana.
Peste tot, la toate companiile care activează aici, se lucrează, se amenajează, e un adevărat șantier. În paralel se aduc încă atât alimente, dar și saltele, paturi, scaune și chiar fotolii, pentru cei ce vor sta aici la aclimatizare. Cele mai multe cărate cu spatele de „supraoamenii“ acestei comunități Sherpa. Și știți care-i paradoxul?! Nu se plâng de povara muncii. Pentru ei face parte din firescul vieții. Sunt bucuroși atunci când au activitate pentru că știu că vor avea din ce să-și întrețină familiile.
„Ai mei” sunt epuizați și încep să cam regrete ideea cu masa în EBC, dar ajungem într-un final și suntem întâmpinați de vecinul de microbuz (cel cu 4 urcări pe Everest, de la începutul jurnalului) cu suc de ananas și câte o cafea fierbinte.
Ne odihnim un pic și după un nurofen sau un energizant, prindem curaj și ieșim să facem câteva poze și filmulețe
Din bucătărie vine un miros de îți lasă gura apă! Masa ne e servită și înfulecăm tot pe nerăsuflate. Și de foame, dar și pentru că oamenii ăștia chiar știu să dea savoare bucatelor, ni se pare (de fapt, chiar e) totul delicious.
Ne-am oprit la cortul șerpașilor, pentru că era mai aproape.
Până la cel de „oaspeți” mai dura probabil 15 minute, ceea ce pentu noi atunci era o veșnicie 😀.
În timp ce mâncam, bine, înfulecam, au apărut și șerpașii la masă sau la o băutură caldă. Sunt băieții care au pus anul ăsta corzile fixe pe Everest. Mai în glumă, mai în serios, ne-au invitat să urcăm și noi (cândva) pe vârful suprem. Însă le-am spus ca avem planuri mai mari anul ăsta, pe Lobuche 6119m 😉
Băieții sunt super, ne-au urat succes și ne-au încurajat, iar la sfârșit am făcut și câteva poze împreună. Îi vom urmări sezonul ăsta și vrem sa-i vedem pe vârfurile optmiarilor! Le ținem pumnii!
Pe la 16.30 ne lăsăm duși cu greu, dar mai ales cu spaima că ne va prinde întunericul pe traseu. Spre intrarea în tabără sperăm să fim singuri la poze. Avem noroc, mai este doar un grup de chinezicu care ne știm deja. Facem repede câteva poze ca amintire și începem coborârea. Ne-am revenit puțin psihic, dar suntem tot mai obosiți fizic. Băieții pariază pe ora 21.00, în timp ce eu merg cu curaj pe ora 19.00, că vom fi la cazare în Gorakshep (5140m). Claudia e ruptă de oboseală și se abține. Ușor, ușor, mâncarea, cafeaua și energizantul încep să își facă treaba și își intră în ritm.
O opresc de câteva ori să privească în jurul nostru, în rest merge ca un ceas elvețian.
La 19.00 fără 5 minute suntem la cazare, rupți de oboseală, dar a meritat!
Mâine e o altă zi în drumul #Sprevarf. Avem ca obiectiv primul nostru vârf din această expediție: Kala Pathar (5644m), de unde sperăm să „salutăm“ Everestul. Este un punct de unde vârful vârfurilor se vede foarte bine.
Namaste!”, și-a încheiat ziua ghidul nostru.
