„La o zi-distanță de Everest Base Camp. Dar cât de frumoasă e călătoria până la destinațiile propuse!”, spune Cristi Minculescu, ghidul prahovean, în debutul povestirii celei de-a noua zi a expediției în Himalaya.
„Deși aveam liber până la ora 08.00, când era programat micul dejun, hărmălaia care mi-a dat și trezirea a început de pe la 06.00. Visam frumos, la mâncare de acasă și de sezon: spanac cu ouă ochiuri și șuncă la jar. Deocamdată, un vis frumos!
Dar las repede poftele culinare și mă bucur de razele care pătrund în camera ca semn că, în loc de zăpadă, vom avea soare.
Micul dejun, format din obișnuita omletă și ceaiul de ghimbir cu miere, dispare repede, iar pe la 08.30 ne îndreptăm pașii #sprevarf. Urmează să urcăm „dealul“ pe care l-am abordat și ieri, așa „de probă“, pentru aclimatizare. Din vârf mai arunc o privire la cafeneaua de aseară, Caffe Himalaya. Mi s-a lipit de suflet acel loc.
Drumul spre Lobuche Village – cota 5030m – începe pe un platou la aproape 4500m, unde sunt „țarcurile” de piatră pentru iaci. Vedem și ne fotografiem cu câteva clădiri interesante.
Drumul șerpuiește pe firul văii, iar liniștea este întreruptă destul de des de elicopterele care circulă între Everest Base Camp (EBC) și toate celelalte sate. Pe măsură ce urcăm, începe și vântul să-și intre-n drepturi, așa că ne forțează să ne mai punem încă un rând de haine.
Vizibilitatea e bună si admirăm munții ce ne veghează de pe marginea Văii. Cholatse, Lobuche, Nuptse și în față de tot Pumori. Nu pot vorbi despre acest munte fără a-mi aminti despre performanța românilor noștri, Zsolt Torok, Teofil Vlad şi Romeo Popa care au reușit, în premieră, să escaladeze Peretele Sudic al masivului de 7.165 m. Din păcate, Zsolt Torok nu mai este printre noi, găsindu-și sfârșitul tot în munți, în Făgăraș. Păcat…
Peisajul e desprins din povești.
În primă fază ai impresia că te uiți la o imagine alb-negru, dată de combinația dintre zăpada/gheața care îmbracă munții și versanții de rocă. Dar cerul și steagurile de rugăciune, legate într-o anumită ordine cromatică pe sfori, vin să dea o pată de culoare acestui cadru.
Apropo de steagurile multicolore pe care le vedem peste tot prin Himalaya, ele au atât semnificație colectivă, dar și una individual, asociată fiecărei culori. În documentarea mea despre tura de aici, am aflat, spre exemplu că ele au șase linii verticale care reprezintă culorile aurei din momentul în care Buddha a atins iluminarea. Cât despre simbolistica individuală, albastru este asociat cu compasiunea, galbenul cu echilibru, roșu cu binecuvântarea și învățăturile lui Buddha, albul este puritatea, iar portocaliul este simbolul înțelepciunii. Sunt arborate în zilele însorite cu vânt și schimbate odată cu Noul An Tibetan.
Tura trecută am prins Revelionul în munți. Acum, nu știu dacă ne-am mai sincronizat cu acest moment, dat fiind că am venit cu câteva zile mai devreme față de acum trei ani. Vedem.
Revenind la prezent la ziua de azi, printre turmele de iaci, încărcați cu diverse, apare un negustor ambulant care ne ia prin surprindere. Vinde aproape orice. Până să intrăm în Thukla, unde avem programat prânzul, vedem bazele unui nou pod care, probabil, o să fie gata anul ăsta. Deși e doar ora 12.00, ne este foame (efortul consumă resurse zdravene), dar ne bucurăm ca scăpăm de vânt pentru o perioadă.
Ca de cele mai multe ori, după masă, urmează o urcare 😀
Una de aproape 100m pe verticală si apoi ajungem la renumitul „Cimitir al alpiniștilor”.
De aici mai avem doar vreo oră de mers până în sat la cazare. Suntem deja la 5000m și mergem pe un fel de curbă de nivel. Oboseala, vântul și altitudinea încep să-și facă simțită prezența.
Am ajuuuns! Suntem la 5030m, iar condițiile de cazare sunt super. În cameră e cald și avem și prize. Wow!
Stăm puțin prin cameră, ne schimbăm și ne bucurăm de razele soarelui care încălzesc camera. Netul începe să devină un lux, costă deja 1000 de rupii și merge doar în sala de mese. Ne spălăm ba un tricou, ba câte o pereche de șosete si le lăsăm afară la uscat, doar că îngheață instant 😀
Revăd panta din față cabanei și îi propun lui Steli o mică plimbare. El nu știe ce urmează să i se arate, dar îl las să se bucure de surpriză la fel ca mine, acum trei ani.
Urcăm destul de repede, ceea ce ne face să resimțim și mai zdravăn altitudinea.
Ajunși în vârf, panorama e uimitoare, aproape că ți se taie respirația de ce poți suprinde cu ochii. Retrăiesc senzațiile de tura trecută și nu mă satur să admir munții. După mai bine de o oră, în care am privit, am vorbit, ne-am ascultat gândurile și i-am mulțumit Cerului că am această oportunitate de a-mi trăi visul în această viață, ne hotărâm să coborâm.
Avem o stare extraordinară, cât să nu ne supărăm când ne descoperim haine înghețate, la lodge, iar în cameră odată cu apusul Soarelui s-a dus și căldura.
E ora 19.00 și ne vine și hamburgerul-vedetă pe care l-am comandat. Frigul, dar și oboseala acumulată ne bagă repede în sacul de dormit.
Mâine ne trezim la ora 06.00 și, deși vor fi mai puține grade decât azi, așteptăm cu nerăbdare ziua în care vom ajunge la Everest Base Camp (5365), locul de „lansare“ al alpiniștilor către marile expediții.
Namaste!”, ne-a transmis Cristi Minculescu.
