În august 2020, pe când toată lumea era mai mult sau mai puțin stresată din cauza pandemiei de Covid, am stat mult în cumpănă dacă să plecăm în concediu pe undeva. Analizând și răsanalizând situația și tendințele alegerii destinațiilor de vacanță, am decis că Delta Dunării ar putea fi un obiectiv mai greu de atins, având în vedere transportul mai puțin facil, implicând drumul către Tulcea și apoi călătoria pe Dunăre.
Înarmați cu multă speranță, am ales să mergem la Sulina, orașul fiind ideal pentru a te bucura atât de Deltă, cât și de Marea Neagră.
Statornica Dobroge
După ieșirea de pe autostradă, drumul către Tulcea trece prin Cheile Dobrogei și este ofertant ca și peisaj, pădurile de eoliene răsărite peste tot aducând un plus de savoare. Priveliștea este specific dobrogeană: stepe, pajişti naturale, lacuri, dealuri înverzite, păduri pitice, abrupturi calcaroase sau de granit. Șoseaua este mărginită de sate frumoase, iar în zonele nelocuite șerpuiește printre dealuri, cheiuri și maluri de văi, coline presărate cu viță-de-vie, suprafețe arate și cultivate.
Culorile sunt încântătoare, albastrul cerului contrastând cu cele ale terenului, de la cel mai crud verde, la albiciosul pietrelor dobrogene.
O senzație de atemporalitate mă încearcă mereu când mă gândesc la Dobrogea. Poate și pentru că m-am născut și am crescut în regiune. Nu pot explica senzația, dar o simt înlăuntrul ființei mele de fiecare dată când mă întorc aici. Fie că este vorba de peisaj dunărean, smocuri de iarbă pălită de arșița soarelui chiar și în plină vară, de mirajele drumurilor, de pietrele înfierbântate sub razele toride sau chiar de valurile înspumate ale mării, toate mă fac să simt aproape fizic apartenența la acest pământ ancestral, care încă păstrează în el multe secrete.
Mi se pare că în Dobrogea există o ordine firească a lucrurilor, o indulgență față de semeni și o tradiție a împletirii obiceiurilor înrădăcinată de veacuri pe aceste meleaguri, care te fac să privești cu alți ochi acest colț de lume.
Dacă ar fi nevoie de un exemplu de toleranță și bune relații, cred că Dobrogea ar fi cel mai bun: deși populația majoritară este română, aici coexistă de sute de ani aromâni, turci, tătari, lipoveni, romi, greci, italieni, ucraineni, bulgari și cine știe câte alte neamuri. Satele și orașele pe lângă care trecem oglindesc acest lucru.
În copilărie era ceva normal să aud în jurul meu nume precum Gulnahar, Memet, Anife, Aydin, Ludmila, Giovanni, Popov, Rițco, Molinaro, Vinga. Și era ceva normal să aud chemarea la geamie a hogei, să întâlnesc pe drumurile către Dunăre pescari lipoveni bărboși, cu fețele arse de soare și ochii de un albastru usturător cărând în spate undițe de tot felul și ranițe pline de plase presărate cu solzi de pește.
Orașul celor șapte coline și o călătorie pe Dunăre
Cu o istorie de aproape 4.000 de ani, Aegyssus este un alt oraș, în afară de celebra Romă, construit pe șapte coline. Și dacă nu recunoașteți denumirea, lăsați-mă să vă lămuresc: este vorba de Tulcea.
Orașul a trecut din stăpânirea geților în cea romană, bizantină și apoi, pentru o lungă perioadă de timp, până la războiul de independență, în cea turcească. Influențele se văd cu ochiul liber și în prezent. A fost cunoscută de-a lungul secolelor ca cetate importantă în controlarea traficului fluvial spre și dinspre Marea Neagră.
Lucru care, de fapt, ne-a adus și pe noi aici. Din portul tulcean pleacă către Deltă ambarcațiuni mai mici sau mai mari, mai lente sau mai rapide. Noi am luat bilete la Pasager și am făcut 3,5 ore până la Sulina, dar aș recomanda nava rapidă, pe care am preferat-o la întoarcere și care ne-a adus din nou în port în numai 1,5 oră. Mașina o poți parca aproape de faleză, în parcări publice sau private, cu un cost adecvat.
Întotdeauna mi-a plăcut portul din Tulcea, mai mult chiar decât cele din Brăila sau Galați, în care poposeam adesea. Faleza este lungă, cu hoteluri, terase, magazinașe și oferă ochiului un amalgam de zeci de ambarcațiuni, de la micile bărci pescărești la bărci de mare viteză, iahturi, nave de croazieră sau vapoare de pasageri cu mai multe punți.
Și apropo de speranța cu care spuneam că am plecat la drum, ea se referea la ceea ce menționasem la început: mai puțini turiști doritori de aventuri în Deltă. Deși se spune că moare ultima, noi am îngropat-o din momentul în care am ajuns în port: zeci, poate sute de oameni așteptau pe faleza încăpătoare îmbarcarea, înconjurați de tot atâtea sau chiar mai multe bagaje.
Pe scaune, pe podea, pe mese, pe scări, aveam impresia că nu mai scap de avalanșa oamenilor care urcau pe navă. Cu mască pe față dar neputând să păstrezi distanța recomandată, m-am simțit ca într-o conservă în care au fost îndesate o grămadă de sardine și apoi aruncată în valuri, să-și încerce norocul.
Senzația a dispărut oarecum după ce am lăsat în zare micul port al Tulcei, tangajul și panorama trecând în centrul atenției. Ca prin minune, nimic din ceea ce se întâmpla pe navă – forfotă, râsete, discuții, măști purtate sau nu prea, agitația normală înaintea debarcării în stațiile de pe traseu – n-a mai umbrit frumusețea peisajului, zgomotul valurilor care se spărgeau de bordajul navei. Am uitat cu totul de pandemie și ne-am lăsat vrăjiți de frumusețile peisajului dunărean.
Brațul Sulina ne-a oferit suprize plăcute pe parcursul călătoriei: printre căsuțe vopsite în alb și albastru și acoperite de stuf, presărate pe cele două maluri ale Dunării și marcate de trecerea vânturilor și vremii, au apărut complexuri hoteliere de 4 sau poate 5 stele. Sclipirea cădirilor noi, mobilierul luxos și ambarcațiunile strălucind sub soarele de vară la marginea apei, dotările moderne, piscinele, toate sunt o contradicție la tabloul sălbatic oferit de natură – sălcii, stuf, papură, învolburata apă verde a fluviului, bărci vechi sau putrezite în apă și cai sălbatici pe maluri.
O intersectare a noului și vechiului în aceeași privire, care îți arată că progresul nu stă pe loc, indiferent cât de ușor sau greu ajungi în zonă.
Citește și continuarea acestuia: Sulina, poarta către Marea Neagră