Astăzi arta este pretutindeni. Expunerea sa depășește granițele tradiționale ale muzeului sau white-cube-ul unei galerii, unde pare să nu-și mai găsească locul. La rândul său, publicul nu se mulțumește să rămână în postura de spectator ci devine parte din spectacolul oferit de expoziție.
Dar v-ați gândit vreodată la o expoziție de sculptură subacvatică? V-ați fi închipuit că marea poate deține opere de artă care se lasă descoperite? Artistul britanic Jason deCaires Taylor a lansat anul trecut un proiect în Marea Mediterană, o serie de 6 sculpturi, în vecinătatea insulei Sainte-Marguerite, Cannes-Franța. Ele înfățișează portrete ale localnicilor.
Selectate dintr-un număr de 40 de chipuri, artistul s-a oprit la a înfățișa un pescar, un curator, un antreprenor și 3 copii. Deloc întâmplătoare aceste alegeri, sculpturile artistului își asumă un mesaj extrem de clar ; de protejare a mediului marin atrăgând atenția asupra declinului ecosistemului Mării Mediterane, o biosferă fragilă care are nevoie urgentă de protecție.
Pescarul, în vârstă de 80 de ani, este martorul poluării de-a lungul timpului a Mării Mediterane, antreprenorul este cel care are puterea de a iniția acțiuni de strângere a gunoaielor existente în mare, curatorul este cel care prin vocea artei poate trage un semnal de alarmă, iar copiii sunt generațiile viitoare implicate în acest demers de protejare a mărilor și păstrare a mediului. Portretele de mari dimensiuni, sunt realizate din două părți, semănând mai degrabă cu o mască, o trimitere la istoria Insulei Sainte Marguerite, locul în care a fost închis „omul cu masca de fier”, dar și la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, o manifestare culturală devenită simbolul incontestabil al celei mai celebre stațiuni de pe Coasta de Azur.
O parte a măștii sugerează forța apei iar alta fragilitatea ei. La suprafață vedem o întindere de apă ce pare că ia totul în stăpânire, iar în adâncuri ea este un ecositem fragil degradat și poluat de-a lungul timpului de activitatea umană. Ceea ce este special la aceste sculpturi nu este doar mediul în care le putem vedea, ci faptul că ele sunt prietenoase cu mediul, realizate din materiale ce generează creșterea naturală a vieții marine. Și dincolo de acest mesaj, cred că mai este vorba de ceva extrem de important.
Îndepărtând opera de artă de modurile tradiționale de expunere, artistul a creat o experiență complet nouă de vizionare a artei pentru spectator prin snorkeling (pentru ca întâlnirile cu arta presupun eforturi?!).
Într-o lume obsedată de fotografii cu răsărituri sau apusuri poetice la malul mării, artistul englez ne învață că marea nu este doar o imensa suprafață netedă, pe care o privim (dar o vedem cu adevărat?!) ci se transformă într-un loc sacru asemeni catedralelor sau marilor muzee ale lumii.
Sacralizând-o artistul face tot ce-i stă în putere de a transmite mesajul de protecție și valorizare a sa. Astfel, marea devine un loc de conservare, de adăpostire a obiectelor de valoare, inițiind un nou –sau poate vechi-mod de a privi marea: ca loc delicat și fragil ce merită protejat.
