Weekendul trecut ne-am trezit duminică dimineață cu chef de ducă. Bineînțeles că am exclus din start Valea Prahovei. Dacă la dus ar mai fi fost cum ar fi fost, la întors știam că aveam să trecem prin calvar. Așa că am exclus din start Sinaia, Bușteni sau alte asemenea perle.
Și tot storcându-mi creierul după ceva interesant, mi-am adus aminte de articolul colegului Mihai, „Toamna se vizitează Buzăul”. Și, deși nu este toamnă încă, am decretat clar: Buzău să fie!
Dar ce anume din Buzău? Era vorba de ceva ce putea fi făcut într-o jumătate de zi, la ora 17.00 trebuia să fim înapoi.
La Vulcanii Noroioși fusesem cu vreo 4 ani în urmă. La Muzeul Chihlimbarului de la Colți abia fusesem la începutul anului. Merita să mergem, mai ales la Vulcani, dar parcă am fi văzut ceva nou. Așa că am avut de ales între Focul Viu și Trovanții de la Ulmet.
Într-un final au rămas trovanții pentru că, deși până la ambele obiective drumul de mașină este prost, până la trovanți este pe o porțiune mai scurtă.
Plecați de acasă pe la ora 9 și ceva, am făcut cei 100 de kilometri în 2 ore. Drumurile patriei… Iar ultimii 4 kilometri, au fost ceva de speriat. Dar, din păcate, deja ne-am obișnuit. Așa am pățit și la Chihlimbar, așa a fost și la Zimbrărie. În țara asta, dacă vrei să vezi ceva frumos, trebuie să fii dispus să îți rupi mașina. Trist! ☹
Despre bunul simț clasic românesc
Ajunși la Trovanți pe la ora 11, am lăsat mașina în parcarea amenajată și am luat-o la picior. Noi cu copil de 4 ani după noi, un alt cuplu cu 2 copii mai mici. Indicatorul era clar: 1,5 km până la Trovanți.
Deși este semn clar de „acces interzis” – cu excepția riveranilor, am văzut o grămadă de „riverani” de Ilfov, Brăila, Galați și București care se opinteau cu mașinile din dotare până sus… cât mai sus. Adică de ce să respecte ei indicatorul, nu?
Mai trist este că am văzut pe diferite bloguri (probabil de „papucari” și „papucare”) scris cum că nu trebuie lăsată mașina în parcarea amenajată, că se poate ajunge și până mai sus.
Era o tipă care poza indicatorul cu „Trovanți 750 de metri” și se lăuda că a lăsat acolo mașina. Era altul care se lăuda că a ajuns cu mașina până sus, pe pajiștea unde se plătește taxa de vizitare. Ce să mai comentezi la așa ceva?
Citește și: O ie de la Breaza poate fi idee de weekend în Prahova și împrejurimi
Și oamenii care citesc aceste bloguri, fac ce scrie acolo că ce, ei sunt mai proști?
Este atât de greu să respectăm regulile? Este atât de greu să respectăm indicatoarele rutiere? Se pare că da…
Dacă ți-e greu să urci 1,5 kilometri, stai acasă. Sau găsește altceva de vizitat, nu trovanții, că ăia nu sunt de tine clar!
Când coboram (pe jos!!!) cu copilul de mână, o mașină de București cu 4 adulți la 40-50 de ani oprește lângă noi: „Se poate ajunge cu mașina până sus?”. Ce să mai zici? Să te iei în gură cu toți papucarii?
Mă gândeam ce captură bună ar face Poliția dacă s-ar pune pe dat amenzi acolo. Ești riveran? Dovedește! Nu ești? Amendă, frate! Ehe… ce s-ar mai colecta bani la bugetul local și poate ar termina drumul ăla mai repede! Dar… poliția noastră este conformă cu papucarii noștri: indolență de ambele părți. Dar să revenim la trovanți…
„Copiii pământului” merită cu siguranță vizitați
Din parcarea amenajată este drum de 1,5 kilometri prin satul Ulmet. Apoi, după ce plătești taxa de vizitare de 10 lei adult și 5 lei elevi și studenți, poți urca încă vreo 50 de metri până la primele formațiuni cunoscute sub numele de „trovanți”.
Nu sunt singurii din țară, mai există și la Costești, în Vâlcea sau la Breaza, în Prahova. Aceștia sunt însă, cu siguranță, cei mai spectaculoși.
De la primele formațiuni de care dai cu ochii atunci când ajungi, și până la ultima piatră, COLOANA, la fiecare pas nu poți decât să te minunezi. De ce? Nici nu știu de ce mai întâi… De peisaj? De întregul ansamblu? De formele ciudate și nefirești ale pietrelor? De amplasarea lor printre rădăcinile copacilor? Sau de nisipul fin, de plajă, care acoperă toată zona, inclusiv în pădure, la rădăcinile copacilor?
Este atât de ciudat totul! Acum unde se pot vedea astăzi trovanții, acum 12 milioane de ani, era o deltă. Nisipul, pietrele datează din epoca preistorică.
După COLOANĂ există un indicator clar că traseul nu trebuie continuat. Deci aceasta este ultima „piesă” a „colecției”.
„Nu luați de aici decât amintirile!”, scrie pe plăcuțele din zonă. Cine să citească? „Măcar o pietricică!”, „Măcar puțin nisip!”, am auzit în jurul meu. De ce? Peste nici un an de zile respectiva „pietricică” va fi uitată într-un colț al casei sau, mai rău, aruncată la gunoi. Dar, mă rog, și asta ține tot de educație, presupun…
Citește și: Muzeul Chihlimbarului de la Colți – Lacrimile de miere ale arborilor preistorici
Trovanții care pot fi văzuți astăzi sunt o adevărată minune a naturii. Ca să vezi la peste 500 de metri altitudine nisip de pe fundul mării, ca să vezi pietre vechi de peste 12 milioane de ani și să le poți atinge, este ceva fabulos, dacă știi să apreciezi. Și merită drumul de 2,5 – 3 kilometri… poate 5 dus-întors, pentru a vedea și ultima piesă a „trovanților”, Coloana.
În rest, Delfinul, Balena, Colăcelul și toate celelalte pietre așteaptă să fie descoperite. Ele pot fi găsite dacă urmezi traseul marcat cu albastru. Este imposibil să le ratezi și, fiecare dintre ele îți aduce o surpriză în ceea ce privește forma și/sau amplasarea.
Ținutul Buzăului este extraordinar de bine promovat. Citind indicatoarele de pe drum, am realizat că avem foarte multe de văzut în zonă: așezări rupestre, formațiuni de sare… astea de care am aflat acum. Ar merita poate o ieșire-circuit de 3-4 zile, cu cazare itinerantă. Este însă atât de aproape de noi încât mi-e imposibil să o gândesc așa. În weekenduri însă, sau în zile libere din cursul săptămânii, o incursiune în Ținutul Buzăului este o idee excelentă.
Va urma… 😉