Încă de mici am fost crescuți cu anumite imagini-simbol ale orașelor lumii: Turnul Eiffel, Statuia Libertății, Collosseumul și, bineînțeles, Turnul din Pisa care, mai ales în desene animate, era reprezentat mereu în cele mai haioase situații.
În urmă cu mulți ani, într-o seară, după închiderea sa, am ajuns să-l văd pentru prima oară. Bineînțeles că nu m-am putut abține să nu mă fotografiez cu el în ipostazele binecunoscute acum pe întreg internetul. Acum însă, mi-e puțin jenă să scot vechile fotografii și să mă uit la ele. „Ce minte de copil aveam!”, mă gândesc mereu. Și am dreptate…
Cum am ajuns înapoi acasă, fiică-mea cea mare m-a luat la rost: „Cum adică n-ați făcut poze din alea de care face toată lumea, cu turnul când îl sprijiniți ?!?!? Eu numai asta aș fi făcut!”, mi-a reproșat, deși nu a vrut să meargă cu noi în excursie…
Cum e să urci în Turnul din Pisa
Recunosc, dacă aș fi știut ce presupune experiența urcării, aș fi urcat de prima dată când am avut ocazia. Nu m-a tentat pentru că am urcat mereu în fel de fel de turnuri prin toată Europa, prin domuri, cupole și alte cele. Cam toate, cele cu scări, sunt la fel, așa că nu mă așteptam la altceva nici de la Turnul din Pisa.
Nu mică mi-a fost mirarea să constat că, încă de la primele trepte, este cu totul altceva decât am experimentat eu până atunci. Inițial am crezut că, din cauza oboselii (deși era dimineață, dormisem bine, dar aterizasem în Pisa cu o seară înainte destul de târziu…) tinde să mi se facă rău, să mă ia cu amețeală.
Nu am zis nimic și am continuat urcarea gândindu-mă dacă am magneziul cu mine sau îl lăsasem la cazare, și, dacă mă așez, ce șanse sunt să treacă oamenii pe lângă mine fără să-i încurc prea mult. Și, pe măsură ce mă gândeam, simțeam că mi se face și mai rău.
Asta a durat până când am auzit, câteva trepte în fața mea, vocea unuia dintre prietenii cu care plecasem în excursie: „Măi, simt că mi se face rău! Deci nu cred în ce hal se simte că e înclinat!”. Deci eram în siguranță! Eram ok! Nu mi se făcea mie rău ci ni se făcea tuturor! O veste deosebit de bună în cinismul ei, aș putea spune!
Citește și: De ce e mai ieftin un weekend la Pisa decât unul la Brașov
Dacă privești cu atenție treptele de piatră, vezi clar cum sunt tocite, conform înclinației. Fiecare om care urcă sau coboară din acest turn are tendința, firească, de a compensa înclinația acestuia. Și atunci scările sunt tocite într-un anumit fel.
Odată ajuns sus ai ocazia de a da un tur, care, deși amețitor, este complet sigur, sau poți urca și mai sus, la clopote, și poți admira de acolo toată priveliștea. Este minunată!
La coborâre am avut parte de aceeași senzație de vertij cu toții. Numai că de această dată nu m-am mai speriat. Știam că este normală, fiind o reacție firească a organismului atunci când este supus unei conjuncturi… nefirești.
Înclinația turnului se vede cel mai bine de la bază, acolo unde oricine poate intra și poate vedea modul în care este ancorat. Turnul este gol pe dinăuntru și, din această cauză, când îl privești vezi modul de ancorare. În plus, este probabil singura explicație a faptului că rezistă și nu se prăbușește.
Cu siguranță urcarea în Turnul din Pisa este o experiență de neratat. Cu siguranță, dacă aș fi știut cât este de diferită experiența față de alte turnuri, nu aș fi așteptat atâția ani până să am parte de ea.
Recomand oricui să nu stea pe gânduri dacă are ocazia să urce în Turnul din Pisa. Experiența în sine este fabuloasă și nu știu multe alte locuri în care senzațiile să fie măcar asemănătoare.
Articol realizat cu sprijinul Opera della Primaziale Pisana, www.opapisa.it