Traseul cu mașina închiriată din Monemvasia către Elafonisos a inclus trecerea unui munte și traversarea, pentru prima dată în viața mea, a unor livezi cu măslini, nesfârșite. După ce treci muntele și treci kilometri în șir prin livezile de măslini de la poalele lui, nu exagerez când spun că felul în care ți se etalează marea dintre continent și Elafonisos îți taie respirația.
Peisajul este unul care îți amintește, mai degrabă, o zonă exotică de pe altă emisferă, decât de Grecia. Plajele sunt de aur. Marea nu e mare, sunt pietre prețioase lichide care te provoacă să le privești cum strălucesc și își schimbă culorile în milioane de nuanțe, în bătaia soarelui.
Dacă credeți că exagerez, priviți pozele sau, și mai bine, programați o vacanță aici, ori măcar o vizită, ca să vă convingeți. Merită.
Marius, care e un tip destul de greu de impresionat, a rămas fără cuvinte. Chiar și Rareș, adolescentul nostru superman – pentru că face față zi de zi vieții pe o barcă alături patru adulți morocănoși, a lăsat Discord-ul și nu s-a mai oprit din savurat ce ne oferea natura.
În ceea ce mă privește, până a venit feribotul, pe feribot și după ce am coborât pe insulă, am pozat, am filmat și m-am entuziasmat de fiecare nuanță pe care am văzut-o. N-am vrut să ratez nicio perspectivă, niciun unghi.
Un cadru rar, o imagine prețioasă, este aceea a bisericuței albe construită pe o mică peninsulă a portului pescăresc din Elafonisos. Gardată de câțiva palmieri, ai impresia că e pusă acolo pentru a-ți transmite că nimic rău nu ți se poate întâmpla pe această insulă.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul: Jurnal de sailing
După o frază gen ”habar nu aveți ce vă așteaptă”, cei doi căpitani ne-au lăsat să ne bucurăm de spectacol, zâmbind așa, ca și cum ar avea un secret.
Am coborât de pe feribot și am mers direct către plajă. Aici erau și oameni la plajă, unii chiar înotau. Printre ei erau și câțiva români, inclusiv o mașină cabrio cu număr de Dolj.
M-am bucurat să văd că nu toți suntem captivi turismului jepcar, irațional de scump și populat de nesimțiți de la noi de acasă. Chiar mă gândeam cât de mult mi-ar plăcea să scriu despre locurile formidabile din România, dacă aș găsi acolo oameni precum cei cu care am interacționat pe aici.
Mihai ne-a spus să nu ne atașăm prea mult de plaja aceea pentru că o să mergem în alt loc, „mai frumos”. ”Du-te dom’ne de aici, n-are cum”, am gândit în mintea mea. Marius chiar a verbalizat gândul. ”Stați să vedeți”, a zis Mihai.
Ne-am urcat în mașină și, după un drum de câțiva kilometri, am ajuns la cea mai frumoasă plajă pe care am fost în viața mea. Dacă prima era împrejmuită de niște dune line de nisip pe care crescuse ceva vegetație, aceasta este o fâșie lungă de nisip auriu la poalele muntelui de culoarea magmei care începe să se răcească.
Culorile erau mii de nuanțe de opal, turcoaz, topaz, albastru, bleumarin, alb, auriu, verde, gri, ocru, maron și altele, pe care nici nu știu să le denumesc. Pur și simplu nu ai cum să descrii locul sau apa, așa că vă invit să mergeți să-l vedeți. Merită, nu o să mă înjurați.
Aici am făcut prima baie în mare pe anul ăsta și a fost fantastică.
La întoarcere ne-am oprit să mâncăm la una dintre numeroasele taverne de pe malul mării din Elafonisos. Ocazie cu care am constatat că și aici Mircea și Mihai au o tavernă „unde se mănâncă bine”. Se cheamă Ourania, e înghesuită între altele, poate cea mai ponosită.
Nu m-aș fi gândit niciodată să mănânc aici, și mare greșeală aș fi făcut.
Am stat la o masă la care, dacă nu erai atent și mișcai scaunul cu 5 centimetri, picai în mare. Lângă noi erau bărcile pescarilor, numeroase, iar în spate biserica albă și palmierii. Pe continent începuse să plouă, norul punând și mai bine în evidență frumusețea nepământeană a bisericuței.
Un chelner cu o coafură rasta și o atitudine super relaxată a venit să ne ia comanda. Totul a fost incredibil de bine preparat și gustos. Dacă ajungeți aici, neapărat să comandați gavros marinate și creveți. Ai mei au comandat și pe grătar, și prăjiți.
Așa am constatat că la Ourania, în Elafonisos, nu există creveți mici. Toți sunt foarte mari sau super foarte mari.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua patru: Ziua în care mi-am dat seama din nou cât de norocos pot să fiu
În timp ce mâncam, ne uitam cum norii amenințători de pe continent se pregătesc să treacă insula. ”No worries, my friends”, ne-a spus chelnerul relaxat. La noi nu plouă niciodată în mai”. Ne-am liniștit doar până au venit primii stropi.
Spre norocul nostru, terminasem de mâncat așa că am putut traversa rapid strada să ne punem la adăpost în momentul în care a început ploaia tropicală. A fost foarte interesant să urmărim reacțiile localnicilor, cărora nu le venea să creadă că plouă. Se așteptau la asta abia în noiembrie.
Ploaia a durat aproape 30 de minute, după care a venit soarele. Am mers în vizită la bisericuța din port unde o turistă franțuzoaică, probabil inspirată de spectacolul ploii, improviza ceva la o pianină. Se auzea foarte frumos în liniștea totală din jur.
Am plecat apoi la feribot. De acolo, livezi de măslini, traversat muntele, ajuns la Mandrakia, palavre la o înghețată – ei, o bere Nimphi – eu, mers la somn, că a doua zi urma să mergem în alt loc „total diferit față de ce ați văzut până acum”, după cum avea să ne spună Mihai.
Aveam de mers aproape 45 de mile marine, înapoi, în Mandrakia.
Până acolo, peste noapte aveam să aflu pe nervii mei, că a fost ziua unei doamne englezoaice pe nume Millie, iar cineva i-a pregătit o petrecere pe un yacht cu o sonorizare foarte bună. Până la 4 dimineața am ascultat cum un cocoș englez urla: ”F..ck you all! We are in Grece, now”, în timp ce dădea muzica mai tare.
Așa am constatat, încă odată, că nesimțirea și prostia nu au nici limite, nici naționalitate. Ele sunt distribuite peste tot, în proporții egale.
Dimineață ne-am luat la revedere de la Mateios și am pornit la drum devreme. La un moment dat, am avut rara și neprețuita șansă ca trei delfini jucăuși să decidă să însoțească barca și să se joace cu noi preț de câteva minute. A fost un moment incredibil. Pe la 16:30 am ajuns în Mandrakia și am andocat, din nou, în fața tavernei domnului Michalis.
La masă, ne-am setat următoarea destinație – Papa George, Korfos. Da, există în Pelopones un bătrân de 86 de ani, proprietarul unui restaurant care are 50 de ani de activitate continuă – Stavedo, care este un fel de instituție pentru amatorii de sailing din toată lumea. Nu poți să pleci în și din Saronic fără să treci pe la Papa George.
Iar el, aveam să constat, i-a adoptat oarecum pe Mircea și Mihai. Au ei talentul ăsta de a lega pretenii solide cu personaje dintre cele mai diferite și diverse. Cum a fost vizita acolo? O să vă povestesc zilele viitoare.
Va urma
Era super dacă ne spuneați și care a fost superba plaje pe care a-ți vizitat-o după Elafonisi. Zic și eu.