Pe drumul spre Monemvasia, Mihai ne-a avertizat că ne așteaptă ceva absolut inedit și diferit față de ce am mai văzut până acum. ”O să fiți complet nepregătiți să vedeți așa ceva”, ne-a spus privind complice la Mircea. ”Nu că nu-și imaginează, a zis Mircea. NU AU CUM să-și imagineze așa ceva”, a completat.
Au avut dreptate amândoi ne-au așteptat două zile de basm, timp în care n-am avut când să mă apropii de taste, ca să scriu în jurnal. Scriu aceste rânduri din același loc de unde am scris și începutul primului episod, taverna domnului Michalis din Mandrakia, unde am revenit după două zile de poveste.
Așadar, din nou ne-am trezit în ”open sea”, din nou am luat în stomac tot răul de mare, din nou mi-a venit să mor. Până la un punct, și anume când ne-am apropiat din nou de continent și ne-am întâlnit cu un banc de delfini. Cinci sau șase, au început să facă salturi la câteva zeci de metri de noi.
Indiferent cât de rău m-am simțit, am uitat de toate, privindu-i.
E o stare unică pe care ți-o creează o astfel de întâlnire. Puțin mai târziu, ne-am intersectat cu o țestoasă care, cumva, reușise să se întoarcă cu burta în sus și se chinuia să revină în poziția corectă.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua unu: Noaptea pe mare timpul îngheață
A reușit imediat ce am trecut de ea. Ne-am bucurat de „succesul” ei în timp ce ne apropiam în viteză de țărm. Am ajuns în Monemvasia pe la 16.00.
Ne-a ajutat să andocăm un tip bine, în etate de optzeci de ani, cred, din Noua Zeelandă. Era cu soția într-un tur, cu velierul. Ne-a întâmpinat cu un complet neașteptat ”bună seara”. Și el, și doamna cunoșteau câteva cuvinte românești de la niște prieteni de-ai lor, din Brăila.
Normal, unde să învețe niște neozeelandezi româna mai bine decât la prietenii lor din Brăila? 😊
În sine, interacțiunea cu cei doi aventurieri incredibil de amabili și politicoși, a fost unul dintre acele momente care ne-a setat o stare bună referitoare la locul în care ne aflăm.
Nu am andocat bine că instant, pe doc a apărut un tip cu un scuter: ”Buonă ziua mai friend from Romania! Tuotul este ok? Avem apa? Curent?”. ”Salut, Mateios! Kalimera. Totul ok”, i-a răspuns Mircea foarte prietenos. ”See you in one hour, I think”, i-a răspuns.
Tipul a plecat ca o vijelie în pârâielile scuterului.
„Măi frate, aici toți știu română?, mă întrebam în mintea mea. Om fi noi buricul pământului, dar chiar așa, să ne vorbească ăsta în limba natală aici, la marginea continentului?”. „E Mateios, prietenul nostru din Monemvasia. Are o tavernă lângă portul pescăresc, la care merg toți căpitanii. Venim la el de câțiva ani și ne-am împrietenit”, ne-a explicat Mihai văzând că îl priveam curioși.
M-am întrebat, normal, de unde știa omul că am ajuns noi în marină. Puțin mai târziu, aveam să aflu răspunsul la întrebare. Bonus, am avut privilegiul de a asista live la cea mai tare lecție de marketing și publicitate pe care nu mi-aș fi putut-o imagina vreodată.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua patru: Ziua în care mi-am dat seama din nou cât de norocos pot să fiu
Peste toate, am mers în vechiul oraș din Monemvasia. Este pentru prima dată în viață când nu știu dacă a fost mai frumoasă frumusețea naturii, sau rezultatul muncii oamenilor constând într-un oraș poziționat în cel mai neașteptat loc, și perfect restaurat.
Inițial am zis să scriu separat despre vechiul oraș, construit cu eforturi supraumane pe versantul abrupt al unei mici peninsule, astăzi restaurat perfect în cea mai mare parte a lui.
Orașul vechi din Momenvasia este un oraș în care te întorci în istorie cu sute de ani, dar foarte contemporan.
E un fel de demonstrație a forței creative a oamenilor, de respect față de munca și istoria înaintașilor, întinsă pe sute de ani. Un sit istoric în care în fiecare clădire se află un hotel sau un restaurant cochet și pe străzile căruia sunt sute de oameni.
Am realizat că nu am cum să descriu așa ceva. Trebuie să mergeți acolo, să vedeți. Din nou Mircea și Mihai au avut dreptate, pentru nimic din toate astea nu ai cum să fii pregătit. Este imposibil să anticipezi așa ceva.
Revenind la acțiune 😊, pe scurt, seara a fost așa: duș, plimbare până în vechiul oraș, experiență unică, despre care o să vă povestesc separat, cină la Mateios.
Taverna lui e micuță, prin comparație cu cele din jur. Nu e nici așa, fițoasă, cum sunt cele ale vecinilor, ca să nu mai vorbesc de cele din vechiul oraș. Ce are Mateios de la el e full și la restul nu?
Păi, în afară de berea Nimphi, care e perfectă chiar și pentru un nebăutor de bere cum sunt eu, Mateios îl are pe Mateios. Un personaj desprins din cărți, cu o energie incredibilă și un frate și o soție, cred, bucătari.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua trei: Am fost într-un oraș din reclame, printre americani
Aici mănânci o mâncare bună, cinstită și gustoasă. Fără fițe. Pe urmă, e o stare de bine pe care ți-o dă energia lui, omul e simultan picolo, ospătar, șef de sală, patron, debarasator și gazdă. Printre toate astea, își face câteva minute pentru fiecare client.
Taverna e poziționată vizavi de micul port pescăresc de la baza drumului către orașul vechi. În cazul în care treceți pe aici, să nu-l ratați, zic.
Am aflat și care e secretul, de unde știa el când am ajuns și când să vină la noi.
Pe terasă, la intrarea în restaurant, omul are ”biroul” lui: o masă cu două scaune pe care, sub o caracatiță pusă la uscat, se odihnește un binoclu. Vede vela sau catargul, se uită pe binoclu, recunoaște nava, o așteaptă să se apropie de port, vine în marină și te cheamă la el, la masă.
De unde știu? L-am văzut în acțiune: a văzut vela când se apropia, a așteptat catamaranul să intre în marină și în 30 de secunde era pe scuter.
Cred că știe în toate limbile cum să-i ofere navigatorului exact ce are nevoie când intră în marină. Adică apă, curent electric și promisiunea unei mese bune.
Și mai e o chestie – cred că îi știe pe toți navigatorii care au trecut odată prin marina din Monemvasia. Cu nume, prenume, naționalitate, probleme și preferințe etc. Artă, frate.
După masă, am reușit să mă bucur de cel mai bun somn de care s-a bucurat vreodată un om care are rău de mare, claustrofobie și, bonus, aude orice zgomot. Am dormit ca un marinar bătrân. A fost și meritul lui Mircea care ne-a promis o a doua zi cum n-am mai văzut, deci am avut la ce visa.
La 7.30 ne-am trezit. Am admirat țestoasa marinei cum se plimba alene printre bărci, ea în sine fiind element de atracție turistică. Apa era de opal, nu adia fir de vânt și era o liniște totală. După micul dejun, am închiriat o mașină și am plecat spre locul despre care Mircea era convins că o să ne lase fără cuvinte.
