Un nou an, un nou jurnal. „Călător pe Mediterană cu velierul” a ajuns la al doilea volum. Ca și în urmă cu un an, am plecat la începutul verii cu velierul în Grecia.
Am ajuns în Atena cu o seară înainte plecării pe mare. Bună idee a avut Marius pentru că până sâmbătă la prânz am avut timp să ne (re)integrăm în stilul de viață al grecilor: Hurry?!? Why hurry, my friend? Corect. Bine am făcut și pentru că cei doi prieteni vechi, Mihai și Mircea, ne pregătiseră, deja, prima surpriză – un drum de 45 de mile. Adică lung rău.
Acum, când scriu, sunt în Mandrakia, o localitate cochetă foc, peste deal de Ermioni, o localitate și mai cochetă. Apa e de opal, iar barca e înconjurată de bancuri de pești care se distrează copios. Soarele încă nu arde ca anul trecut.
M-am trezit pe ritmurile melodioase ale clopotului și toacei bisericii din apropiere. Sunetele sunt foarte asemănătoare cu cele scoase de cutiuțele muzicale. Chiar au fost o binecuvântare.
În fața mea e taverna domnului Michalis, ”taverne du pecheur”, unde am mâncat aseară incredibil de senzațional de bine. O să vă povestesc mai târziu.
Mese albastre, acoperiș alb, palmieri. Două pisici impozante stau pe niște scaune, păzite de un câine care ne-a însoțit noaptea trecută o parte din plimbare. Fiind încă extrasezon, e atât de liniște aici, că într-o oră nu a trecut decât un tip pe un scuter, iar cele mai stridente sunete sunt certurile vrăbiilor.
Cum am ajuns aici? Păi hai să vă spun.
Vineri, pe la 19.00, am plecat de la București cu o cursă Aegean. Pe la 21.00, împreună cu Rareș și Marius eram deja cazați într-un apartament foarte curat în Artemida, un mic orășel din suburbiile Atenei, la 15 – 20 minute distanță de aeroport.
Dream & Harmony, se cheamă locația, iar doamna gazdă a fost super. Împreună cu fiica ei de 14 – 15 ani, ne așteptau la o intersecție, ca să fie sigure că nu ne rătăcim, ne-a explicat ce era de explicat în apartament.
Deja începeam să ne reamintim de ce ne place atât de mult să mergem în Grecia, nu doar datorită mării, peisajelor sau siturilor istorice, cât mai ales datorită oamenilor incredibil de primitori care sunt grecii. Despre ei am de gând să vorbesc mai des în acest jurnal, despre oamenii pe care îi voi întâlni.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua patru: Ziua în care mi-am dat seama din nou cât de norocos pot să fiu
Apropo, de-a dus în Artemida cel mai morocănos taximetrist din univers. N-a schimbat o vorbă cu noi, dar, ce să vezi, la final ne-a lăsat 5 euro șpagă! Nu, nu greșesc, cursa făcea 35 de euro dar el a vrut musai 30. A insistat, chiar.
Ciudat, n-am mai pomenit așa ceva 😊
Am lăsat bagajele și am plecat la o tavernă pe care o ochisem din taxi. Mesele erau așezate fix pe plajă, nu bătea vântul, erau în jur de 22 de grade și o liniște senzațională spartă doar de valurile mării și murmurul venit de la cei câțiva clienți care mâncau cina.
A fost exact momentul de care am avut nevoie pentru a realiza că nu avem niciun motiv să ne mai grăbim, să ne stresăm, să ne menținem alerți. Suntem în Grecia, iar aici timpul are altă valoare. Am mers la somn pe la 12.00, liniștiți.
Peste noapte, ne-au deranjat din când în când niște zgomote. Așa am aflat că singura problemă a apartamentului este antifonarea cam slabă.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua cinci: De la 15 euro șezlongul și 7 euro berea, la cel mai frumos spectacol pe care l-am văzut până acum
Dimineață, după ce am ridicat obloanele și am ieșit pe terasă, am constatat că strada, pe toată lungimea ei, se transformase în bazar/piață agro-alimentară/piață de pește. Genul acela de transformare neașteptată, pe care l-am mai văzut doar în Sicilia.
Viața mea.
Până pe la 10.30 am mâncat, la altă tavernă, obligatoriul mic dejun grecesc ce include musai o formă de omletă, un suc de portocale proaspăt stoarse și o cafea. De la 10.30 până la 11.45, am stat doar în bazar și m-am delectat cu tocmeli, discuții în contradictoriu și testat.
Era normal să văd dacă sunt bune, caise, piersici, roșii, nectarine, portocale, măsline, brânzeturi ș.a.m.d., nu? Chiar cu riscurile aferente pentru stomac, nu m-am putut abține. N-am pățit nimic, au fost de vis.
La 12.30 am ajuns, reglementar, înapoi la aeroport unde urma să ne întâlnim cu cei doi căpitani – Mircea și Mihai. Sper că vi-i amintiți de data trecută. Pentru cei care nu îi cunosc, îi descriu pe scurt: Morocănosul Unu și Mai Morocănosul Doi – doi tipi super de treabă dar ferească Dumnezeu să le ieși din cuvânt pe Mare.
Au venit la timp, cum altfel? Cred că și avionului i-a fost frică să întârzie cu ei doi la bord. Ar fi făcut ordine imediat.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua șase: Aventură, plajă de vis, apus senzațional și o întrebare: ce consumă polonezele, nene?
Curios, când ne-a văzut, Mihai chiar a schițat o jumătate de zâmbet, ca și cum s-ar fi bucurat că ne vede. ”Știam eu că e om bun, dar nu arată”, mi-am zis în gând, plin de speranță. Instant, Mircea a setat coordonatele: aprovizionare, marina Alimos, îmbarcat și plecat.
Ne-a explicat foarte clar care sunt regulile – ca la armată, pardon, marină. N-am avut curaj nici să respir, că era foarte serios.
Mihai ne-a explicat tot așa, cu blândețea care îl caracterizează (sanchi!), că trebuie să ne mișcăm rapid cu transferul și organizarea pe barcă dacă vrem să ajungem la timp pentru masă în Mandrakia. ”E un drum de 45 de mile marine, nu e de glumă cu el”, a zis.
Adică vreo 6 ore de navigat așa, din prima.
Ne-a și explicat de ce e atât de important să ajungem la timp pentru cină – deoarece ne așteaptă domnul Michalis, și negreșit trebuie să mâncăm la el. Nu-mi venea să cred ce aud, băgăm forjă să servim cina la o tavernă.
”Din două mii de milioane de taverne din Grecia, ăștia doi ne aleargă ca la maraton tălpi ca să mănânce ei la Michalis, ăsta”, îmi spuneam politicos în gând.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua trei: Am fost într-un oraș din reclame, printre americani
Gândeam așa în timp cei ei stăteau de vorbă și se hăhăiau ca prietenii vechi cu domnul Yanis, armatorul, un grec de vreo 80 și ceva de ani, cu aspect de texan al mărilor, iar noi trei căram bagajele, mâncarea, apa, sucurile în barcă, precum hamalii.
Că așa e pe mare, skiperu’ e boss, frate! Tu ești un prăpădit de matelot. „Dispensabil, dacă nu asculți și nu execuți întocmai ce spune căpitanul”, au avut grijă amândoi să sublinieze în repetate rânduri.
Exact când am terminat de aranjat și organizat, au venit și Mircea cu Mihai fericiți, încântați de prima revedere pe anul ăsta cu bătrânul Yanis. Noi eram transpirați și dezorientați, că nu știam ce ne așteaptă.
Am ieșit din Alimos pe la 16.15. În viteză, au scos nava din marină ca profesioniștii ce m-am convins în ieșirea trecută că sunt, și am pornit rapid către Mandrakia, cu o viteză de croazieră între 8 și 10 noduri pe oră. Viteză bună.
Problema e că, la un moment dat, în ”open sea”, marea era cam agitată motiv pentru care eu și Marius am început să simțim bucuriile și beneficiile răului de mare. Pentru necunoscători, cred că simți cam ce simte racul când îl pui la fiert în apa clocotită.
Citește și: Călător pe Mediterana cu velierul, jurnal, ziua doi: Cu zece noduri ”doar cu pânze” și cu senzații unice
Ai o mulțime de stări dintre cele mai diferite și mai contradictorii, principala fiind aceea că ești pe punctul să-ți verși peste bord tot interiorul. Te abții, că ori te privește sever Mircea, ori te îmbărbătează cu o vorbă bună Mihai, dar mori în mintea ta de câteva ori.
Nu doresc nici dușmanilor așa ceva. M-am abținut demn, ca să nu mă ia la ochi Mircea. Marius, săracul, s-a întins pe banchetă și a reușit să ațipească. Eu mi-am înghițit cu demnitate, cred, icnetele.
Pe măsură ce ne apropiam de continent, lucrurile începeau să se schimbe. Marea s-a potolit și a început spectacolul apusului.
Asta e tot până data viitoare, când o să vă povestesc despre taverna domnului Michalis și niște locuri senzaționale.
