Cred că cel mai bun loc unde să te cațeri, sunt stâncile din deșertul Wadi Rum. Nu pot să explic de ce, au însă o aderență fantastică, nici nu ai nevoie de cine știe ce ghete de hiking. Este adevărat, nici în teniși nu este recomandat, dar oricum, nu necesită încălțări prea pretențioase.
Deși îmi este frică de înălțimi, deși nu pot spune că ador să mă cațăr, a fost ceva în textura și dispunerea rocilor de acolo care mi-a dat siguranță. Simțeam uneori că, în momentul în care pun piciorul pe o piatră, aceasta are ca un arici care făcea să nu-mi alunece deloc piciorul. Ceea ce mi-a dat încredere și m-a ajutat să ajung mai sus decât mă credeam capabilă vreodată.
Și mai este ceva… Deși în poze înălțimile sunt amețitoare, odată ajuns sus, constați că nu se deschide niciun hău sub picioarele tale și, chiar dacă aluneci, nu ai șanse prea mari să te duci prea mult la vale. Stâncile au ca un fel de etaje și poți cădea doar dacă te arunci intenționat în gol sau faci pe viteazul stupid pentru un selfie amărât.
Atâta timp cât păstrezi distanța de siguranță, nimic nu se poate întâmpla. Rocile sunt stabile și aderente mult mai mult decât par la prima vedere.
Dar să revenim la turul nostru…
Turul cu jeepul în deșert și adevărul despre beduini
Dimineață, după micul dejun, am fost ultimii care am părăsit tabăra. Însoțiți de Eid, am plecat să explorăm deșertul.
Aveam foarte clar în minte ce ne dorim, aveam lista cu obiectivele turistice luate de pe net, dar într-un final, ne-am lăsat pe mâna lui Eid, și tare bine am făcut. Ne-a dus unde a știut el, în ordinea pe care a hotărât-o el, astfel încât am ajuns în locurile turistice în contratimp cu alți turiști și ne-am putut bucura de ele în liniște.
Am fost la cele trei arce, am fost la casa lui Lawrence, în canion… și peste tot unde trebuia să ajungem. Dar, aceste obiective în sine, pălesc în fața experienței în sine, în fața discuțiilor cu Eid și a introducerii pe care ne-a făcut-o în cultura și viața beduinilor.
Pentru masa de prânz ne-a dus într-un loc ferit de vânt unde a preparat pe loc cea mai bună tocăniță din lume. Sau cel puțin nouă așa ni s-a părut. Am mâncat prânzul în deșert, pe pietre, cu farfuriile în mână, admirând peisajul. Pe tot parcursul excursiei a avut pregătite dulciuri, curmale, suc, și ne întreba mereu dacă mai vrem ceva. Dar, eu, cel puțin, nu-mi doream decât să ne povestească despre viața lor.
A fost o călătorie inițiatică pentru mine, o călătorie pentru înțelegerea unei civilizații și culturi mult diferite de a noastră.
Eid are 3 soții și 14 copii. La aproape 50 de ani, cel mai mic copil are câteva luni. Copiii mai mari se ocupă de tabăra de corturi. Toți muncesc la afacerea familiei.
Citeşte şi: Wild Wadi Rum – Aventură în deșert. Prima parte: Tabăra de corturi dintre stânci
Salman, cel care ne-a organizat excursia, este unul din băieții lui Eid. Are 30 de ani, deși nu arată mai mult de 25. Cred că deșertul deține secretul tinereții fără bătrânețe, altfel nu-mi explic. Soției lui Salman, nu i-am dat mai mult de 16 ani, ca să aflăm că are 21. E clar, ceva se întâmplă în acele locuri iar beduinii par a fi aflat secretul tinereții veșnice.
Eid povestea la un moment dat că sunt foarte multe afaceri deschise în legătură cu tururile din deșert. Au rămas puțini beduini adevărați. „Eu m-am născut acum 50 de ani într-un cort la 200 de metri mai încolo…”, ne-a spus arătându-ne cu mâna un loc, în timp ce luam masa de prânz.
Mulți cei cu afaceri, vin din afara satului de beduini, sunt doar oameni de afaceri. Pun corturi de lux în apropierea deșertului, pentru că nu au voie să le pună în deșert nefiind beduini, și duc oamenii în deșert tot cu jeepul, dar cu șoferi străini. Aceștia urmează hărți și opresc turiștii în punctele cheie, dar nu știu nimic despre magia locului.
Citeşte şi: Jurnal din Ararat, „muntele biblic“ – Ziua 1 – Start cu peripeţii
De exemplu, casa lui Lawrence, toți o prezintă ca fiind casa în care a locuit Lawrence al Arabiei. Nimic mai fals. Ruinele construcției sunt de fapt ruinele unei foste stații de caravane. Despre locul unde a trăit Lawrence nu se știe exact unde este. Dar povestea vinde, așa că oamenii vin să vadă casa lui Lawrence al Arabiei. Puțini sunt cei care află că, de fapt, este doar o fostă stație de caravane.
După ce am aflat asta, nu am mai fost deloc pasionați de a bifa obiectivele turistice de pe hartă, ci ne-am lăsat pe mâna lui Eid, care ne-a dus unde știa el, care ne-a dat indicații pe unde să ne urcăm și unde să mergem pentru a ne bucura de cele mai frumoase peisaje din deșert.
Și pentru asta, a meritat să înghețăm de frig în corturi în noaptea de dinainte!
Așa că nu am să vă descriu arcele, canionul, piatra ciupercă sau inscripțiile din piatră. Mi se par de-a dreptul fără importanță acum, după turul în deșert cu Eid.
Despre viața beduinilor și plimbarea cu cămila
Nu știu dacă puteam nimeri mai bine în ceea ce privește excursia aceasta. Autentic am vrut, nu cred că găseam mai aproape de autenticitate decât am găsit.
Povestea Salman, în seara dinaintea turului, de proprietățile din deșert. Aceste terenuri, unde sunt amplasate taberele de corturi, sunt ale beduinilor. Fiecare are bucățele. Bunicul și străbunicul lui au dus lupte pentru terenurile pe care acum le are familia lui.
În deșert nu există teren mare proprietate, ci sunt terenuri mici, delimitate de pietre, care de obicei se găsesc în locurile ferite de vâturi. Pentru că vânturile în deșert sunt groaznice.
Statul iordanian discută să pună taxe pe aceste proprietăți, taxe pe care beduinii nu le înțeleg. Dar despre asta într-un alt articol probabil.
Alături de familia lui Eid, în tabără erau și doi voluntari, o nemțoaică și o englezoaică. Ajutau la bucătărie, la cămile, la curățenie. Am întrebat-o pe englezoaică cum a ajuns în deșert. Mi-a spus zâmbind că este din Liverpool, că a venit voluntar aici în noiembrie și trebuia să plece apoi în Thailanda. Dar i-a plăcut atât de mult aici, încât și-a anulat zborul în Thailanda și a rămas în tabără să ajute.
Pare de neconceput pentru noi, cei care suntem obișnuiți cu un anumit stil de viață. Dar este revelator să cunoști uneori oameni altfel decât tine, și să vezi că încă mai există adevărați nomazi. Pentru că da, voluntarii pe care i-am cunoscut sunt varianta modernă a nomazilor. Și sunt tare fericiți așa!
Dar să revenim la turul nostru…
Cel mai așteptat moment, cel la sandboarding-ului, s-a dovedit a nu fi tocmai cel mai potrivit pentru noi. Adică pare foarte mișto când vezi pozele și videoclipurile cu alunecarea. Dar nimeni nu spune cât este de cumplit de greu să urci o dună de nisip cu placa de sandboarding târând-o după tine.
Deși înainte de primii pași ești hotărât să mergi până sus, la jumătatea drumului cedezi și, fără vreun sprijin, te chinui să-ți pui placa în picioare. Și apoi te chinui să te ridici în picioare și să îți găsești poziția pentru alunecat la vale. Și nimeni nu îți spune cât este de greu, cum, la urcare, ți se afundă picioarele în nisip și abia le scoți, și cum, după ce ai alunecat 2 metri, cazi și îți intră nisipul în toate găurile din haine pe care nici nu știai că le ai. Așa că, după ce ai făcut-o și pe asta, mergi mai departe… 😊
Plimbarea cu cămila am făcut-o la finalul turului. Undeva, în apropierea satului, Eid ne-a lăsat cu mașina și acolo ne așteptau patru cămile: Sousou, Foufou, Mishmish și Obama. 😊
Citeşte şi: Cristi Minculescu, ghidul care ne-a adus Himalaya aproape, ne poartă şi pe Muntele Athos
Inutil să vă spun că în primul moment, după ce am încălecat pe Sousou și a dat să se ridice, am vrut să mă dau jos. Cred că mi-a trecut crisparea abia după 10 minute, și nici atunci nu mă relaxasem de tot. Fiind patru, tendința era de a merge foarte aproape una de alta și, nu de puține ori, se împingeau una pe alta. A fost o experiență memorabilă dar încă mă gândesc dacă aș mai repeta-o. Din cauza crispării m-am ales cu o durere pe interiorul coapselor de abia m-am putut da jos. Da, știu, trebuia să fiu mai relaxată. A fost ceea ce mi-a spus încontinuu ghidul. Dar cine să-l asculte?
Aproximativ 50-60 de minute a durat plimbarea și pot spune că ultimele 20 de minute au fost chiar plăcute. În plus ghidul cu cămilele, pe mâna căruia ne-a lăsat Eid, a fost foarte simpatic. Un puștan la vreo 20 de ani, vorbăreț (deși nu știa prea bine engleză, se străduia), glumeț și cu un aer haios de atotștiutor.
Una peste alta, mi-a plăcut și cu cămila iar data viitoare, dacă va mai exista o dată viitoare (adică probabil va fi, pentru că abia am prins gustul deșertului), sigur voi fi mai relaxată.
Salman și Eid de la Wild Wadi Rum au fost exemplul ospitalității beduine
Vă povesteam la începutul primului capitol despre încurcăturile pe care le-am avut la plecare: Wizz Air ne-a anulat cursele inițiale, am reușit prin call center (pentru că online nu am putut) să devansăm excursia cu o săptămână și jumătate, adică în loc să plecăm pe 13, am plecat pe 3 februarie și ne-am întors pe 6, cu ultimul zbor operat pe ruta Aqaba – București… a fost o întreagă aventură.
Pentru că m-am simțit aiurea cât l-am plimbat pe Salman cu rezervările, cu taxiurile, cât am programat și cât m-am răzgândit, cât am schimbat ordinea, am considerat normal să nu merg cu mâna goală, așa că i-am luat câteva suveniruri din România. Din cauza culturii diferite, neștiind exact ce fel de oameni sunt, am preferat să merg la sigur.
Când am plecat de la casa lui din sat, m-a chemat înăuntru, deoarece soția lui voia să mă cunoască. În casă mă aștepta soția lui, care mi-a oferit cadou un set de cosmetice de travel, cu care nu am avut nicio problemă să trec în bagajul de mână, cu un miros fin, frumos.
Trebuie să recunosc că gestul m-a impresionat, mai ales că nu mă așteptam. Sunt oameni extraordinari, care, deși sunt atât de diferiți de noi, dovedesc faptul că, indiferent de cultură, ospitalitatea se poate face simțită oricum.
Eid pe de altă parte, a avut foarte multă răbdare cu noi. Deși a avut cu el în permanență, pe tot parcursul excursiei, pe una dintre soțiile lui și doi copii, a știut să ne arate stilul lor de viață și ne-a lăsat să vedem, din când în când, dedesubturile culturii lor, frânturi din cum se desfășoară viața lor de familie.
Este, pe de o parte extraordinar, pe de altă parte, complet diferit față de tot ce trăim noi zi de zi.
Citeşte şi: Jurnal din Ararat, „muntele biblic“ – Ziua 2 – Prin pustiu, printre așezări de nomazi, spre prima tabără de la 3200m
Toată organizarea excursiei, toate transferurile: aeroport Aqaba – Wadi Rum, Wadi Rum – Wadi Musa, Petra – Aqaba, tot-tot a fost aranjat de Salman. Toți șoferii de taxi au fost extraordinar de punctuali, prețurile au fost cele pe care Salman mi le-a comunicat de la bun început, iar, ca bonus, între Petra și Aqaba, drum de peste 2 ore, am avut parte de un șofer de nota 1.000, cu o engleză foarte bună, care ne-a povestit mult despre viața iordanienilor, despre familiile lor, despre relația cu statul iordanian și, mai ales, despre felul în care ei trăiesc.
Sunt conștientă că întreaga experiență Iordania li se datorează în mare parte celor de la Wild Wadi Rum, care nu s-au limitat doar la afacerea lor, aceea de a organiza tururi în deșert, ci ne-au arătat că musulmanii nu sunt așa cum suntem noi învățați să credem. Dimpotrivă, sunt oameni deosebiți, săritori, buni, oameni de la care ai multe de învățat dacă ajungi să-i cunoști.
În ce ne privește, ne dorim să revenim la Wadi Rum, în deșert, pentru 3-4 zile, pentru a avea parte de o experiență completă.
Din ce spunea Eid, cea mai bună perioadă pentru excursiile în deșert este luna mai sau luna septembrie. Într-un mai sau septembrie plănuim să ne întoarcem.
Până atunci, sperăm ca Wizz Air să-și rezolve problemele logistice pe care le are în prezent cu aeroportul din Aqaba, și să reia cursele acolo. Este mai dificil și mai scump să ajungi de pe aeroportul din Amman în deșertul Wadi Rum. Oricum ar fi, e clar că ne vom întoarce… și tot la Wild Wadi Rum, pentru a beneficia de aceeași ospitalitate a oamenilor pe care deja îi știm.
