Pentru cei care iubesc adrenalina, în Bucovina, mai exact în Pasul Ciumârna, există cea mai tare atracție pentru ei: Mega Tiroliana La Palma, pe scurt, cea mai mare tiroliană din România.
Pentru cei curajoși, oferă senzații unice: un zbor (care durează atât de puțin, din păcate) la 100 de metri deasupra pământului, cu o viteză de 100 de kilometri la oră, pe o distanță de 1 kilometru. Și nu ai timp nici măcar să conștientizezi ce ai făcut că… ai ajuns.
Și, când ai ajuns, mai vrei o dată. Și… încă o dată. Dar s-o luăm cu începutul…
Încă de la prima creionare de traseu în Bucovina, Mega Tiroliana La Palma a fost pusă cu „?”. În afară de conștiința mea și mândra cea mare, noi ceilalți doi eligibili (eu și puștiul atomic), aveam ceva rețineri. Eu ca eu, dar el era terorizat de-a dreptul… 😊😊
Eu o dădusem pe din alea din top: „E cam scump…” sau „Nu am ce face cu piticania, mă sacrific, nu mă dau, stau cu ea…”. Puștiul atomic a fost sincer: „Mie mi-e frică! Nu mă dau!”
Prima echipă de curajoși la tiroliană
După prima zi de mocăniță și ceva pelerinaj religios, am ajuns într-un final, a doua zi, și la tiroliană. Urma să văd cum este mersul lucrurilor și apoi să decid. Bineînțeles că am văzut care era treaba și am decis: stau cuminte în banca mea și îmi văd de copii. Așa că soțul și adolescenta din dotare, și doar ei, și-au luat bilete: unul clasic (domnișoara) și unul superman (oare cine?).
Eu urma să îi pozez, să îi filmez, să îi încurajez, și alte asemenea. Ehe… treabă importantă ce aveam eu…
Când a început echiparea, am simțit că mă lasă curajul și au început să-mi treacă prin cap fel de fel de episoade din Final Destination. „Dar o legați bine, da? E în siguranță, da?”, am început cu întrebările de mămică disperată când au început să-mi pregătească odorul.
”Lăsați, doamnă, faceți altul dacă se întâmplă ceva!”, mi-au replicat băieții de acolo râzând. E clar, după naturalețea și siguranța lor și după zgomotele care se auzeau când prindeau hamurile și cablurile, şi după atenţia cu care verificau fiecare dispozitiv în parte, m-am relaxat… puțin.
Citește și: Jurnal din tabără – Ziua 3 – În care am avut de toate: drumeții, glume, accidente, prietenii noi, concursuri și multă oboseală
„Pa, mamiiii!”, am apucat să aud și… s-a dus la vale. S-a auzit șuieratul corzii și, în câteva secunde, am pierdut-o din raza vizuală. Am știut că a ajuns cu bine când băieții de acolo mi-au înhățat soțul pentru a-l pune în poziția Superman 😊😊
El avea o misiune foarte dificilă: trebuia să îmi țină bine telefonul în timp ce filma tot traseul. „Cum e viteza? Nu îmi zboară din mână, nu?”, a ținut să se asigure înainte de a-și lua zborul… la propriu. „Dacă îl scăpați, să știți că veți fi singurul de până acum care a rămas fără telefon!”, i-au dat asigurări băieții. Și l-au lansat…
Privindu-l cum se duce m-a încercat un sentiment de regret că eu nu am avut curaj. Așa că m-am îndreptat spre casa de bilete. Ghinion de neșansă… la casa de bilete tocmai ajunseseră „câteva” autocare, erau peste 100 de persoane care își luau bilete.
Care este procedura de întors? După ce traversezi valea pe tiroliană, aștepți până se strâng 5-6 persoane și există un microbuz care vine, te ia și te duce la locul de plecare.
Când au sosit cei doi curajoși țipând și precipitându-se că „Ce miștoooo eeeee!!! Ce senzațiiiii! Moamăăă, e geniaaaaaal!”, bineînțeles că și eu, și puștiul atomic ne-am decis: vrem și noi!
Și, cum nu aveam cum să stăm după aproximativ 100 de persoane, am mers să ne terminăm vizitele planificate pentru ziua respectivă și, pe seară, înainte de închiderea programului, urma să revenim pentru… a ne spăla rușinea.
A doua echipă de mai-puțin-curajoși la tiroliană
Cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului, am ajuns și noi înapoi. Nu era nimeni! Băieții de la echipare stăteau pe telefoane. „Ați închis?”, i-am întrebat cred că, într-un fel, cu speranță în suflet. Recunosc, mă cam lăsase curajul când am coborât din mașină…
„Nu, doamnă. Cum să închidem? Noi suntem profesioniști!”, mi-a răspuns amuzat unul dintre ei. Pffff, se dusese speranța mea. Mi-am luat de mână puștiul atomic și am mers la casa de bilete: „Două normale, vă rog”, abia am reușit să articulez.
Și, când am scos suta de lei și am văzut cum mi-o ia din mână tipa de la ghișeu, am realizat că nu mai era cale de întors… 😊
Cu biletele în mână am mers la platforma de lansare. Norocul meu a fost că aveam mai multe emoții pentru copil decât pentru mine așa că, nici nu am știut când m-au „harnașat” și mi-au spus să plec. Și… am plecat!
În secunda în care mi s-au desprins picioarele de platformă și am simțit siguranța hamului, mi-au trecut brusc toate emoțiile și nu am mai avut decât… admirație pentru tot ce mă înconjura din toate părțile, inclusiv de sub mine.
Citește și: Dalboka bună și Dalboka rea… Două restaurante, același nume
Recunosc, în momentul în care am văzut sub picioare cum se îndepărtează în jos vârful copacilor, mi-a trecut prin cap, pentru o fracțiune de clipă, „Dacă se întâmplă ceva acum?”. Dar mi-am scuturat capul și… a fugit gândul.
La un moment dat am simțit cum încep să pierd din viteză și m-am întrebat ce urmează să se întâmple. Dar, nici bine nu mi-am terminat fraza în minte că am simțit că mă agață ceva și mă încetinește brusc. Și abia atunci am realizat ce viteză aveam. Încă mă întrebam ce urmează când am pus picioarele pe platforma de sosire.
Se și terminase?!?!!? Când?!?!? Asta fusese tot?!?!? Doar atât a durat?!?!?! Dar noianul de întrebări a fost întrerupt brusc de zgomotul corzii. Venea puștiul meu! Adică așa speram. Am realizat că eu mă lansasem dar nu eram foarte sigură că pe el nu-l lăsase curajul în ultima clipă. Așa că au început emoțiile. Era sau nu era el?
Și a început să se întrevadă ceva în depărtare. Se apropia și se făcea din ce în ce mai mare: EL ERA! Începuseră acum alte întrebări… Pfffff, la cât e de slab, oare ajunge până la capăt? Are suficientă viteză?
Când a atins platforma cu picioarele, primul lucru pe care l-a spus a fost: „Nu mai fac asta în viața mea! Ce frică mi-a fost!”. După 2 minute, după ce s-a mai liniștit, totul s-a transformat în „Nu mai fac asta anul ăsta!”. Iar apoi, după alte câteva minute, după ce a intrat în vorbă cu un alt băiat cam de vârsta lui care ajunsese și el, s-a transformat în „Mai bine încercam Superman!”. Copiii ăștia… 😉
Întrebări care și-au găsit răspuns… și a doua tiroliană La Palma
Și, pentru că am scăpat de toate emoțiile, stând și așteptând transportul, am avut curaj să dau glas întrebărilor care, până atunci, le avusesem doar în minte: Ce se întâmplă dacă rămâne cineva agățat pe cablu? S-a întâmplat vreodată? Din ce cauză? Și multe altele… Așa am aflat o grămadă de chestii practice pentru diverse situații. Oamenii de acolo sunt într-adevăr profesioniști!
Astfel, nu o dată s-a întâmplat ca cineva să nu ajungă la capăt? De ce? Simplu: pentru că ori este prea ușor, ori a bătut vântul prea tare în sens invers deplasării, ori a deschis parașuta prea devreme (vă explic imediat și ce e cu parașuta asta…)
Ce se întâmplă atunci? Păi, în funcție de unde a rămas, ori se tensionează cablul astfel încât să i se continue deplasarea, ori, dacă a rămas prea departe, unul dintre băieții „de jos” se echipează se siguranțează și pleacă pe cablu pentru a-l aduce, adică a-l trage după el, pe cel rămas agățat.
Ce e cu parașuta aia… Păi tuturor celor care se dau în poziția poziția superman și celor mai „cu greutate” care se dau în poziția clasică, susceptibili a prinde viteză foarte mare, li se leagă de echipament o parașută și capătul acesteia li se dă în mână. Instrucțiunile sunt clare: „Dați drumul parașutei din mână când ieșiți din pădure!”.
Citește și: Idei de weekend: Trovanții Buzăului într-o excursie de jumătate de zi
„Mulți dau drumul parașutei foarte devreme și atunci încetinesc și nu mai ajung până la final. Pe aceștia trebuie să mergem să-i recuperăm de obicei. Dacă a mai bătut și vântul cum nu trebuie, avem mult de mers după ei…”, povestește unul dintre băieții „de la primire”.
Din 2014, de când funcționează tiroliana, nu au avut niciun accident. Tot echipamentul este verificat cu strictețe.
Cât de curând, în luna august (dacă nu au inaugurat-o deja), vor da drumul celei de-a doua tiroliene, aflată practic lângă aceasta. Cele două platforme sunt una lângă alta. Se va putea zbura, astfel, în paralel, iar momentele filmate vor fi de-a dreptul memorabile.
În încheiere, nici nu știu ce să zic… doar că, la următoarea vizită în Bucovina știu clar două lucruri: vom sta tot la Casa Colinița și ne vom da din nou cu tiroliana în Pasul Ciumârna. Atât!
