Ziua „Z“, cea a vârfului, a fost una cu peripeții pentru Cristi. Nu și-a dorit să repete experiența de anul trecut, când n-a putut ajunge pe Araratul Mare, și și-a luat toate măsurile de precauție.
Totuși, undeva a greșit! Sau, poate, cauza este una independentă de el! Dar, a fost cu un pas înaintea stării buclucașe, și ne povestește în „pagina“ de astăzi a jurnalului său cum e să fii cu turcii „la picioare“.
Urmare de AICI
„Dormim deja de câteva ore. Pe la 22.00 simt liniștea de afară, nu se aude nicio pală de vânt. Mă bucur de liniște, „deranjată“ doar de apa ghețarului care curge în vale pe morenă. Îmi ascult gândurile, îmi imaginez tabloul vârfului. Știu că urmează o zi grea și obositoare. Din neant, se aude o voce mai mult strigată. Cred că e ghidul turc care vorbește/țipă la telefon. În câteva minute începe și vântul să sufle… E clar, schimbăm planul! E cazul să mai dorm 😊😊😊
La 00.30 suntem treziți de bucătar care ne invită în cortul de masă. Mă oftic un pic, eu aveam alarma setată la 00.40, dar asta e. Începe ziua în care voi avea „la picioare“ Araratul.
Fac două, trei poante cu vecinul de „apartament”, Dorin, și, în câteva minute, suntem gata îmbrăcați și în drum spre masă. De sus se văd frumos orășelele sau, mai bine zis, așezările din jurul muntelui. Sunt adormite și liniștite, deși lumina lor străbate până sus la noi.
În tabără e deja forfotă și la celelalte corturi, unde toți se pregătesc pentru vârf. Și ai noștri sunt deja la masă și cu toții încercăm să mâncăm câte ceva. Am ceaiul pregătit de ieri de la masa de seară, așa că mă mulțumesc cu un ness și vreo două măsline. Iau și o bucățică de halva și aștept să se facă ora 02.00.
La 01.00 era destul de cald, dar pe măsură ce trece timpul, se lasă și frigul. Caut prin rucsac să pun și geaca de puf pe mine. Mănușile le iau pe cele subțiri, deocamdată. Vorbesc și cu colegii de tură și îi mai sfătuiesc cu ce să se îmbrace.
Citește și: Jurnal din Ararat, „muntele biblic“ – Ziua 2 – Prin pustiu, printre așezări de nomazi, spre prima tabără de la 3200m
În sfârșit, plecăm! Pare că suntem primii, avem și avantajul că suntem în partea de sus a taberei 😉. După o mică urcare vedem în spate un șir mare de luminițe, semn că mai vin și alții. Peste o muche mai apare un grup în fața noastră dinspre alte corturi mai din stânga. Ritmul de urcare mi se pare destul de alert.
Rămân în spate cu „nașu“ Cristi (e nașul lui Mitză, dar l-am adoptat și noi în postura asta :D). Este seniorul nostru, un tip cu multă experientă și cu mult vârfuri înalte în palmares. Ceilalți merg deocamdată grupați în față. Vorbim și cu ghidul turc să o lase mai încet un pic și ne continuăm urcușul printre pietrele și praful Araratului în liniștea nopții.
Vântul începe să sufle din ce în ce mai tare, cred că undeva la 30km/h, dar fără încetare. Începem sa resimțim altitudinea și trebuie să schimb mănușile cu unele mai groase. La picioare încă stau bine, am bocancii pentru trei sezoane. Merg încet în spatele lui Cristi, suntem pe la 4300m abia.
Seniorul dă semne de oboseală și încerc să îl scot un pic din starea asta. Îi fac semn lui Mitză, care este un pic mai în față.
Suntem deja pe la 4400-4500m și consider că nu mai poate continua. Aleg să cobor eu cu el în tabără și, poate, să urc și să îi prind din urmă. Mitză nu e de acord, spunându-mi că este posibil să nu mai pot urca.
Citește și: Jurnal din Ararat, „muntele biblic“ – Ziua 1 – Start cu peripeţii
Vorbește cu ghidul turc să coboare, iar eu să-mi continui drumul #sprevarf. Între timp, suntem ajunși de ultimul grup și ghizii turci se înțeleg între ei să urcăm împreună. Decizii bune, luate pe moment.
Înainte să schimbăm direcțiile, mai iau o gură de ceai împreună cu Cristi. O vreme îi urmăresc coborând, ajutat de lanterna care face cât un far și cu care mă tot laud prin ture 😁. O recomand, face toți banii!
În scurt timp, se luminează și sunt și câteva pasaje mai greuțe, iar vântul nu ne slăbește deloc. Se merge foarte încet, așa e la altitudine, iar unii devin irascibili din cauza frigului și a oboselii. Din ceață apare și ghidul nostru. Waw, sunt impresionat de condiția lui fizică! Pare destul de vesel și vioi.
Altitudinea începe să ne pună voința la încercare, dar și puterile fizice. Nu prea suntem bucuroși de condițiile meteo, în care ceața și vântul și-au găsit să facă pereche, să ne intre la oase. Avem minus 10-12 grade, pe care le resimțim cu tot echipamentul nostru. O „plăcere“! 😁
Citește și: Vârful Mytikas (2918 m) şi plajă la ţărmul Mării Egee, propunerea ghidului Cristi Minculescu pentru o vacanţă activă şi accesibilă întregii familii
Pe la 5000 începe ghețarul, deci este momentul să ne punem colțarii. În spatele nostru, este grupul mare de polonezi cu care am împărțit o bună bucată din traseu. Eu merg în spate cu Claudia care are nevoie de pauze mai dese. Mitză și ceilalți sunt cam cu 20-30 m mai în față și se pierd în ceața densă. Se întețește și vântul, cred că are undeva la 50km/h. Nu mai avem mult, dar ritmul este tot mai încet. O rafală de vânt o dezechilibrează pe Claudia, așa că uit de maniere și înfig mâna în ea ca să n-o ia la vale.
„Hai că mai avem un pic! Ce zici dacă bagi un sprint și îi întreci acum pe ultimii metri?!” Râde și mai pune un pas…
Văd un punct negru și sper să nu am de-a face cu „Fata Morgana“, ci să fie plăcuța de pe vârf. Ne apropiem și constat că e cutia unde era probabil caietul de vârf. Vântul a aruncat-o la vale, deci mai avem…
O iau de braț și mai mult trasă ajungem lângă ceilalți pe o creastă destul de îngustă. Suntem la 5137m, pe Araratul Mare!!! De data asta am reușit!
Se așază lângă celălat Cristi și Cristina. Găsesc la un metru mai jos de creastă și placa vârfului „5165m”. Taci ca e bine 😂😂
Vântul suflă tot mai tare, și, cu ceața densă care ne tot urmărește, nu vedem nimic de aici. Facem câteva poze și ajunge și grupul mare de polonezi. E 08.05 si e momentul să coborâm. Suntem abia la jumătatea traseului… Iar acum atenția trebuie să fie și mai mare, pentru că știm cu toții că accidentările cele mai multe sunt înregistrate pe coborâre
Claudia pare epuizată așa că îi propun să îi improvizez un ham din anouri, dar refuză, deci mai mergem o bună bucată de drum „la braț”, până la ieșirea de pe ghețar. După ce ne scăpăm de gheață și de colțari, luăm o binemeritată pauză. Din urmă, vin polonezii. Cred că și ei au fost pe repede-nainte! Stăm la un ceai și un baton și dintr-odată se luminează și vedem vârful… Facem câteva poze și boscorodim de oftică. Cât am stat să ne odihnim înaintea coborârii a tot apărut și dispărut în nori de mai multe ori. Vântul a mai scăzut un pic în intensitate, cred că pe la 30km/h.
Citește și: Jurnal din Ararat, „muntele biblic“ – Ziua 3 – Prima tură de aclimatizare mă duce cu gândul la Himalaya, dar și la dorul de Carpații noștri
Coborârea ne pune iar la încercare talentele de balerini, și de mai multe ori am alunecat pe poteca plină de pietre și praf.
Grupul se rupe în două și rămân, până la următoarea regrupare, cu ambele fete, Claudia și Cristina, în spate. Cristina a preferat să meargă mai alert cu băieții, așa că mă ocup doar de Claudia care pare foarte obosită.
Din senin, să zicem, încep să am dureri de stomac care se tot accentuează pe măsură ce cobor. Vedem tabăra, însă pare că nu mai ajungem. Ne târâm la vale printre bolovanii mari vulcanici, pietre și nisipul de pe potecă. Durerea se acutizează și revăd filmul de anul trecut când din cauza unei stări similare am ratat vârful…
Ajungem, în sfârșit, în tabără. Schimb două vorbe cu ceilalți, mă bucur ca îl găsesc în stare bună pe senoirul grupului și fug în cort să dorm o oră. La 13.00 sunt trezit de colegul Dorin pentru a elibera cortul și a preda bagajele porterilor. Sunt încă „praf“ din cauza stomacului și a epuizării. Dorin preia frâiele și-mi face el bagajul. Iau niște pastille care să-mi amelioreze starea de rău, iar după un sfert de oră începem coborârea, până la tabăra 1, pe la 3200, unde urmează să înnoptăm.
Merg greu, foarte încet și parcă sunt alt om față de cel de la ora 02.00, când abia așteptam urcarea.
Mă opresc des și respir tare ciudat. Cristi „nașu’“ îmi zice că și el a avut ceva probleme la stomac, după ce a revenit în tabără, și ma gândesc la ceaiul dat de mine. Poate apa nu a fost fiartă și, de aici, și problemele…
La un moment dat, ghidul turc se oferă să-mi preia rucsacul. Nu mă împotrivesc pentru că, din experiență, știu ce înseamnă niște kilograme în minus în astfel de momente…
Citește și: Cristi Minculescu, ghidul care ne-a adus Himalaya aproape, ne poartă şi pe Muntele Athos
Ajung cu chiu, cu vai, în tabăra de bază și mă întind în fata cortului, pe iarbă. Cred ca am și adormit câteva minute. Suntem anunțați că nu mai dormim în corturile de la început și ne sunt montate corturile mai mici, de altitudine, în care am stat sus. E ok și așa! Avem două ieșiri și nu va fi cazul să-mi deranjez colegul.
Trec un pic prin cortul de masă unde sunt strânși colegii de tură și decid să nu mănânc de seară. Aflu programul de mâine: masa va fi la 08.00 și plecarea la 09.00. Mai iau un rând de pastile și mă bag la somn, în speranța că mâine voi fi ok, la reîntoarcerea în Doğubeyazıt.
Citește continuarea AICI
Despre turele lui Cristi, dar și poveștile de pe alți munți, puteți citi și pe site-ul lui: https://sprevarf.ro/ sau pe pagina lui de facebook: https://www.facebook.com/pemuntecucristim