Cristi Minculescu și-a început ascensiunea propriu-zisă pe Ararat. Punctul de plecare pe unul dintre cei mai misterioși munți ai Planetei, este de undeva de la 2200 de metri, iar prima tabără este situată la 3200 de metri.
Este un munte auster, unde și florile de ciulini par frumoase, este, totuși, loc de casă și de masă pentru grupuri de nomazi. Pe cărări de munte și printre informații despre Ararat, Cristi ne poartă prin paginile sale de jurnal.
Urmare de AICI
„Pe la ora 06.00 aud primele voci în camerele vecine. Mă întorc pe partea cealaltă, iar până la 07.00 îmi continui visul. Sună și ceasul meu, deschid geamul ca să intre aer curat și arunc și un ochi la munte Se vede bine de la fereastră, în timp ce, pe jos, prin gospodării, cocoșii își încep recitalul.
Coborâm la masă și ne bucurăm de micul dejun bogat. Nu avem cafea, doar ness, 3in1 și ceai negru. Nu sunt prea prieten cu ceaiul negru, așa că sar peste. În schimb, Dorin, unul dintre colegii de tură, vine vesel că a găsit leac d-ăla bun. „Ăla din mijloc e bun, restul sunt foarte diluate”, ne spune foarte încântat de descoperirea sa, iar noi mergem pe recomandarea omului. Ulterior, aflăm că „ăla din mijloc” trebuia diluat cu cele de pe margini. Clar, nu mai doarme nimeni azi!
Pe la 09.00 am îmbarcat bagajele în microbuz și am plecat spre munte. Drumul e liber. Am ieșit destul de repede de pe partea asfaltată și ne-am continuat traseul pe un drum de țară, printre case si așezări destul de sărace până la 2200m. Aici trebuie să ne luam rucsacii mici în spate. Bagajul mare ne este preluat de porteri. Și aici, ca și în Maroc, se folosesc cătâri pentru căratul lucrurilor mai voluminoase și mai grele.
Începem urcușul prin peisajul auster al Araratului. Avem de dat „la deal“ cam 4-5 ore până la prima tabără, care se află la 3200m. E cald, dar destul de suportabil, mai ales că adie și vântul. Mergem încet și vedem primele șopârle ieșite pe bolovani, la soare. Ici, colo, câte o floare colorează pustiul de bolovani vulcanici. Chiar și florile de ciulini ne par atrăgătoare aici.
Citește și: Jurnal din Olimp – Ziua 3 – Mult așteptata relaxare aduce și un meniu în care vita ia gust… de porc
Pe drum ne petrecem, de vreo două ori, cu un grup de polonezi. La un moment dat, ghidul nostru face stânga din poteca principală, în timp ce polonezii continuă drumul în sus. Ne trezim după o muchie de deal la câteva corturi răsfirate și o turmă de oi. Apar imediat și câțiva copilași care îl îmbrățișează pe ghidul nostru. Ne explică că sunt nepoții lui și ne invită să luăm loc să bem un ceai. Acceptăm cu plăcere. Apar și ceilalți membri ai familiei: câteva cumnate, probabil, și copii de mai multe vârste.
Spirit întreprinzator, femeile scot mai multe chestii croșetate/tricotate din lână, de la șosete, cipici, până la șaluri, și le expun spre vânzare. Totul se negociază aici și unii din grupul nostru au și cumpărat câte ceva. Între timp, la fel ca în Himalaya, ne scotocim prin bagaj și dăm câteva dulciuri copiilor. (Vedeți imagini și pe canalul meu de Youtube: https://youtu.be/6DEXOdlcPyM) Vine și ceaiul, care este super bun pe căldura asta. Ne odihnim vreo jumătate de oră și apoi ne luam rămas bun. Mai avem destul de mers. E abia ora 12.
Începe să ne fie foame, în timp ce crește și înclinația pantei, dar si altitudinea. Am depășit nivelul Moldoveanului și suntem pe la 2700m. Începem discuții despre mâncare și ne imaginăm sarmale, musaca sau fripturi. Cu gândul la Nepal, caut prin telefon și renumita poză cu mici. Motiv să îmi iau și câteva înjurături 😂
Oboseala, accentuată de căldură, începe să ne apese și apare și clasica întrebare: „cât mai avem“. Cine a mers cu mine pe munte, anticipează și răspunsul: „mai avem puțin“. Aș fi spus și „imediat, după colț“, dar ăștia nu prea au colțuri 🙂
Citește și: Jurnal din Olimp – Ziua 4 – Oare zilele de vacanță au mai puține ore de trec atât de repede?!
Și o ținem așa încă vreo două ore… Pe la 15 vedem câteva corturi mari, semn că ne apropiem de tabără, însă a intrat în joc și „Fata Morgana“. Uite tabără, că nu e tabăra… noastră.
După încă o urcare scurtă, vedem și corturile noastre. Gataaaa, am ajuns!
Cortul de masă e aranjat și ne așteaptă. La fel, și bucătarul taberei care ne servește cu ceai și cafea.
Unii au uitat de oboseală și sunt dornici să imortalizeze peisajele, așa că îmi refuză invitația la cortul cu bunătăți. Cuvântul „ciocolată” e singurul care le schimbă opțiunea și-I fac să năvălească precum „turcii“.
Bucătarul ne întreabă dacă vrem supă și nu putem refuza. E supă de linte cu ceva carne, cred că de oaie. E bună, deși cam fierbinte… Încă ne permitem să facem și mofturi. În loc de pâine, avem lipii care cred că sunt făcute chiar aici, sus! Primim și desert: biscuiți, napolitane și un fel de ruladă, dar și pepene, alune, suc la discreție.
După masă, suntem invitați sa ne luăm în primire cazările… la mii de stele.
Citește și: Jurnal din Olimp – Ziua 5 – Drumul spre casă e pavat cu multe peripeții sau câte i se pot întâmpla lui Cristi Minculescu între un răsărit și-un apus
E mai bine ca anul trecut, semn că își dau tot interesul pentru confortul și atragerea de noi turiști. Sunt corturi mai mari, mai înalte și mai spațioase. Sunt de patru persoane, cu două dormitoare și un fel de terasă la mijloc. Avem saltele de burete gros. (detalii și pe canalul meu de Youtube: https://youtu.be/6DEXOdlcPyM)
Ne pregătim sacii de dormit și fug la cortul de duș, în speranța că soarele a fost suficient de generos cât să încălzească apa… Este cu strigături. Nu risc să mă aleg cu o răceală chiar la început de traseu, așa că recurg la „spălatul“ cu șervețele umede.
Afară e înnorat si începe să picure ușor. Vârful Ararat este în nori de ceva vreme și s-a lăsat și frigul. Mergem să stăm de povești în cortul de masă. Avem cina pe la 18.00, așa că profităm de timpul de relaxare pentru a glumi, a ne cunoaște mai bine, pentru fotografii. Grupul este unul omogen, iar atmosfera foarte plăcută.
Prin poveste o să vă port și eu acum, dar nu despre ce-am discutat în cort, ci despre muntele „biblic“, unul care nu se impune prin vegetație, frumusețe, ci prin înălțimea de peste 5000 de metri și misterul pe care-l poartă. În armeană, semnificația numelui „Ararat“ înseamnă „mama lumii“, în turcă „muntele impracticabil“, în timp ce iranienii îi spun „muntele lui Noe“.
Citește și: Jurnal de Olimp – Ziua 2 – O zi cu de toate: vârf, aniversare, accidentare, peisaje senzaționale și aproape 20 de kilometri de urcare și coborâre
Zona Araratului Mare, punctul cel mai înalt al masivului vulcanic, este acoperită permanent de o calotă de gheață, dar care, din cauza încălzirii globale, își pierde din grosime pe an ce trece. Fapt pe care îl constatăm pe toți munții cu zăpezi „eterne“. Aflat într-o zonă de conflict, perimetrul este unul securizat, iar fără un ghid local care să se ocupe de tot înseamnă procedurile de trecere, muntele devine, într-adevăr, unul impracticabil sau foarte riscant…
Muntele a trezit însă un mare interes prin prisma faptului că este citat în Biblie, în Geneza, unde apare și povestea Arcei lui Noe și a marelui potop. Dar despre acest aspect, „vorbim“ în zilele următoare.
Timpul trece repede, iar cel mai „dorit“ om din tabără, bucătarul, își face apariția cu salate și, ulterior, cu friptură și orez. Mâncăm bine și pe săturate. Mai bem un ceai și, pe la 20.00 seara, este deja întuneric. Ieșim afară unde este deja răcoare și vedem luminițele din Doğubeyazıt.
Facem câte o poză și ne băgăm la somn. Mâine avem de urcat în tabăra 2, într-o tură de aclimatizare, la peste 4000 de metri“.
Citește continuarea AICI
Despre turele lui Cristi, dar și poveștile de pe alți munți, puteți citi și pe site-ul lui: https://sprevarf.ro/ sau pe pagina lui de facebook: https://www.facebook.com/pemuntecucristim
