O nouă tură, o nouă aventură! Informaţii şi imagini transmise „în timp real“ de către ghidul prahovean Cristi Minculescu, care, timp de o săptămână, ne va purta pe Ararat, cunoscut ca „muntele lui Noe“. Altitudinea la care va ajunge se apropie de cea a Everest Base Camp, adică de peste 5000 de metri, iar traseul va fi unul similar, cu etape de aclimatizare.
E un munte unde treci prin toate anotimpurile. Pleci de undeva de la peste 30 de grade şi eşti întâmpinat pe vârf, la 5137, cu temperaturi de până la -12 grade. Lui Cristi îi dorim să aibă cărări cu soare, iar pe voi vă invităm să-i parcurgeţi şi acest jurnal.
„Am plecat, din nou, pe continentul asiatic, doar că undeva mai aproape, pentru a urca la peste 5000 de metri pe un munte-simbol: Ararat, cunoscut şi ca „muntele lui Noe“. Este un vulcan stins, situat pe podişul Anatoliei, în apropiere de granița cu Armenia și Iran, cu o altitudine de 5137 de metri deasupra nivelului mării. Araratul Mare este vârful cel mai înalt din Turcia, dar și al doilea cel mai înalt vulcan din Asia, după Damavand (5610 m), din Iran.
Potrivit mărturiei biblice mai sus amintite, Muntele Ararat este considerat drept locul unde s-ar fi oprit Arca lui Noe, după încetarea potopului şi retragerea treptată a apelor. Pe lângă Sfânta Scriptură, referinţe despre potopul din vremea lui Noe, precum şi Muntele Ararat, sunt prezente în „Epopeea lui Ghilgameş” şi în Coran. Detaliile le găsiţi pe internet, acolo unde mi-am făcut şi eu documentarea la prima mână.
Citește și: Vârful Mytikas (2918 m) şi plajă la ţărmul Mării Egee, propunerea ghidului Cristi Minculescu pentru o vacanţă activă şi accesibilă întregii familii
Recunosc că e o tură cu emoţii, desi mă aflu pentru a doua oară pe acest munte. Anul trecut, din cauza unei indigestii, am ratat vârful. Anul acesta, parcă nu mi-aş mai dori să repet experienţa neplăcută, aşa că mi-am blindat bagajul cu ceai de mentă şi pastile pentru problemele stomacale, dar şi cu supe instant şi alte preparate uscate.
A venit şi ziua plecării. Prin somn aud alarma, care suna, probabil, de ceva vreme de a reuşit să-i trezească şi pe ceilalţi din casă.
E ora 5 deja și, cu mişcări de „viteza 1“ şi „marşarier“, apuc, totuşi, să beau o cană de ceai și sa mănânc ceva, cafeaua o savurez din mers și la 5.30 dau cheie maşinii. Tot atunci primesc și primul mesaj pe grup „noi suntem în aeroport”. Mă mai uit o dată la ceas… Noi avem plecarea la 9.35. Am timp, îmi zic!
Drumul e liber și aplicaţia îmi arată o oră până la parcarea de lângă aeroport. Ajung într-adevăr în timpul indicat şi găsesc un loc de parcare undeva departe, de am crezut că am trecut deja graniţa. Colegii de tură mă anunță ca sunt cu toții în aeroport şi s-au aşezat la coada de îmbarcare, la poarta 40.
Citește și: Cristi Minculescu, ghidul care ne-a adus Himalaya aproape, ne poartă şi pe Muntele Athos
În microbuzul care asigură transferul la aeroport, primesc iar mesaj că se mută la poarta 20. Ajung repede și dau de ei la rând şi sunt printre primii. Este aproape 07.00, iar zborul nu este încă anunțat. Ne cam iau emoţiile, ţinând cont de situaţia din aeroporturi, din ultima perioadă.
Într-un final, pe la 07.30 se afișează şi ruta noastră și schimbăm iar rândul. Totul merge repede și predăm bagajul mare. Am 11 kilograme la cală, aşa că stau relaxat…
Ajungem repede la Istanbul și ne pierdem prin imensul aeroport. Mergem să preluăm bagajul și apoi căutăm locul să îl predăm pentru zborul intern de Van.
Ușor dezorientați de aglomerația din aeroport și cărând după noi „aripioarele“ cu bagajele de cală, dăm peste un domn binevoitor, care ne întreabă unde mergem. Îi spunem că suntem un grup de alpinişti și mergem să urcăm pe Ararat. Pare încântat și ne invită la un ghişeu, urmând să le preia chiar el.
„Taci, c-avem noroc!”, ne gândim. În jur erau doar ghișee automat și doar ici-colo câte un tip care îi ajuta pe călători.
Vine tipul nostru, deschide ghișeul și ne întreabă dacă avem echipament montan? Normal, suntem alpinisti!
Citește și: Jurnal din Olimp – Ziua 1 – Un drum care părea banal s-a transformat într-unul cu peripeţii
Ok, zice! 30 de euro preț special pentru bagaj!!!
Ceee? Avem asigurat în bilet 23 de kilograme/bagaj, am plătit! De unde şi până unde taxa suplimentară? Şi începe scandalul cu „turcii”. Nu ne înţelegem, aşa că începem să negociem că ne era teamă să nu rămânem pe acolo… Presaţi de timp, obţinem o reducere de şapte euro, iar când punem bagajele pe cântar avem iar parte de surpriză. De la Bucureşti până la Istanbul, ni s-au „îngreunat“ cu patru kilograme.
În fine, mă bucur că mă încadrez în limita de kilograme, cu tot cu hoţia lor la cântar, plătesc „taxa“ pentru aşa-zisul bagaj special şi constat că nu mai am bilet. Rămăsese la domnul „binevoitor“. Avem noroc, dăm de el. Noi eram un bagaj de nervi, el… unul de satisfacţie. Doar ne luase banii. Ne recuperăm şi biletele, mergem la poarta de îmbarcare unde căutăm şi net-ul free ca să dăm un semn acasă. Vedem pe geam bagajele care sunt încărcate în avion și sperăm să apară și ale noastre. Termină de urcat două vagoane și nu prea le recunoaștem pe ale noastre… Deja simţim o transpiraţie rece pe şira spinării. Mai apar însă alte două vagoane şi, la final de tot, le zărim şi pe „specialele“ noastre.
Începe îmbarcarea și, ca de obicei, lumea se înghesuie la ghișeu. Stau relaxat, mă uit pe bilet şi văd că am loc la 3F, mă gândesc că voi fi undeva la geam, ceea ce mă bucură.
Urcăm în avion și trec relaxat de clasa business. Ajung la primele locuri și văd numerele începând de la 5. Întreb o stewardesă de 3F și mă invita înapoi, în primele rânduri… Stau la „boieri“, tura asta!
Decolăm!
E „frumos“ aici în față. Sunt doi bebeluși care urlă deja de vreo oră și jumătate… Mă duce gândul la „Bebe” al meu şi mă bucur că a crescut… Hai că au obosit probabil și au tăcut un pic.
La 16.00 am reușit să ieșim din aeroport. Van este vechea capitală a Armeniei, de aici și Erevan (noul Van). Este un orășel destul de cochet, situat la peste 1700m, cu multe clădiri noi. Îl străbatem cu un bus, trimis de ghidul nostru local. Ne continuăm drumul prin zona kurdă a Turciei. De-a lungul şoselei, terenurile sunt arate sau cultivate, însă dealurile sunt arse de soare, fără pic de vegetaţie.
La Van erau 36 de grade, iar pe vârf urmează să avem undeva la -12.
Au început să apară și unitățile militare, semn că suntem aproape de graniţă. Vedem şi lacul Van, situat în vecinătatea frontierei cu Iranul, fiind cel mai mare corp de apă din Turcia. Pe malul lui am văzut zone de camping. Zona este una agreată de turişti pentru relaxare şi baie. Apa este sărată, motiv pentru care nu este bună nici pentru irigarea zonei.
Printre legendele legate de acest loc, se spune că s-ar fi format atunci când Pământul a fost lovit de potopul lui Noe.
Pe la 19 am ajuns la hotel în Doğubeyazıt. După ce ne-am cazat, am ieşit la masa, unde m-am bucurat de nişte frigărui şi orez.
Rupţi de oboseală şi ştiind că urmează zile grele, ne-am băgat repede la somn. Mâine avem plecarea către prima tabără, situată la 3200m“.
Citește continuarea AICI
Despre turele lui Cristi, dar și poveștile de pe alți munți, puteți citi și pe site-ul lui: https://sprevarf.ro/ sau pe pagina lui de facebook: https://www.facebook.com/pemuntecucristim
