Nu știm care-i relația lui Cristi cu zeitățile Olimpului, dar, clar, în această tură nu le-a prins într-o toană prea bună. Parcă niciuna dintre turele precedente nu a fost cu atâtea peripeții precum cea de acum. Și când credea că, în sfârșit, o să aibă o zi liniștită, în care pagina de jurnal va fi cu ceva concluzii și, poate, cu prezentarea viitoarei sale plecări pe munți, ei bine aventurile l-au însoțit și până aproape de casă. Însă cu o stare de spirit bună și un fin simț al umorului, ghidul prahovean a trecut peste toate, făcând haz de necaz.
Urmare de AICI
„E ultima zi deja din tura de «ziua lui Carmen» pe Olimp. Mă trezesc și arunc un ochi la ceas. Sar ca ars! E deja ora 06.18. La 06.15 era «programat» răsăritul pentru ziua de azi.
Băieții dorm duși, așa că nu mai stau să-i trezesc. Îmi iau repede șlapii și fug spre plajă.
Tot mai multe căsuțe sau rulote sunt populate, iar zona devine tot mai animată. Probabil e un fel de camping ca la Gura Diham, adică locul unde se mută grecii până târziu spre toamnă.
Dar sa revin la răsărit.
Trec de poartă, intru destul de șchiop pe nisip din cauza gleznei pe care mi-am accidentat-o până să ajung pe vârf. Ca să nu pierd cel mai frumos tablou al dimineții, încep să fac poze în drum spre malul marii.
Mă și gândeam că sunt singurul din grup care a prins momentul! Abia când ajung la mal observ că toate cele patru fete din grup au fost mai harnice decât mine, pozând de zor «vedeta» care colorează, deopotrivă, marea și cerul.
Cred că le-am dat «bună dimineața», am mai tras eu câteva cadre și am plecat la somn. Am dormit buștean încă vreo oră și ceva. La 08.00 ne-am strâns bagajele, iar pe la 08.30 eram deja spre Paralia și, implicit, spre casă.
Drumul e destul de liber, trecem repede de bariere și depășesc câteva autocare. Ne oprim la «Everest« (un lanț de magazine/cafenele de pe autostradă). «Ăsta e un», zice Mitză, în timp ce ne deplasam spre intrare. Când mai aveam câțiva pași, se aude mare hărmălaie… Trei autocare, depășite în urmă cu câteva minute, parcaseră, iar din ele am avut impresia că săriseră turcii și tătarii. Muuuulți copii săreau, urlau și fugeau spre intrare și ei, cu mămici și bunici. Am grăbit pasul și am reușit să ne luăm câte ceva. Cu chiu, cu vai, cu dat din coate, reușim să ne facem loc și să prindem o masă în colțul terasei. Facem «inventarul» găștii și constatăm că lipsește una dintre fete. Era prinsă în marea de copii, dar ce nu face omu’ pentru o cafea?!
Citește și: Jurnal din Olimp – Ziua 3 – Mult așteptata relaxare aduce și un meniu în care vita ia gust… de porc. Cam ce vă așteaptă dacă alegeți să mergeți cu Cristi Minculescu în astfel de ture
Plecăm de aici, dar mai opresc câteva minute în Paralia Katerini, la hotelul unde am rezervat pentru tura din 24 iunie. Intru, iar în interior liniște… E, totuși, duminică dimineață, iar sezonul e abia la început. Văd un grec bătrân la una dintre mese, savurându-și cafeaua. Era patronul… Mă prezint, îi spun că am rezervare începând cu data de 24 iunie, la care îl văd pe moș sărind în picioare, nedumerit de conversație…
«24 iunie? Păi, tu ești aici! Ai venit deja?!»
Bulversat de reacția grecului, îi răspund că nu sunt. «Ba ești! Acum ești aici!». Da, moșul avea dreptate eram acolo, dar nu pentru rezervarea pe care mi-o făcusem pe 24 iunie. Îi explic și în engleză, și în română, și în limbajul mimico-gestual că eu venisem să văd hotelul și să verific rezervarea, ca să nu am surprize.
«Da, dar ești aici, acum…», a continuat moșu’.
Cine m-o fi pus să opresc, îmi zic în gând. Îmi adun iar toate cuvintele și-i explic că sunt ghid montan, acum sunt în Grecia cu un grup, iar de pe 24 iunie, urmează să vin cu altul.
«Aaaaa, deci stai la mine tot sezonul?», mă întreabă grecul. Sângele de negustor cred că deja îi clocotea de bucurie, iar creierul făcea tot felul de calcule… pe care i le-am stricat eu imediat, când i-am spus că voi sta doar la sfârșitul lunii.
Până la urmă a înțeles ce voiam sau așa sper! Văd eu când ajung dacă am unde sa stau… Atunci vin și cu nevastă-mea și, deh, trebuie să aibă și ea ce povesti 😀
Plec și ne reluăm drumul spre țară. E cald, termometrul mașinii arată 32 de grade deja. Bine că e destul de liber! Așa e când ai autostradă…
Pe la 11 ajungem în vama greco- bulgară.
Sunt câteva mașini, dar controalele merg repede, mă uit lung la talon să mă asigur că-l am pe cel bun și mândru că totul e în regulă, deja mă gândesc că ajung pe ziuă acasă. Verificările la ghișeul grecilor au mers ca pe roate, în schimb la cel bulgar suntem luați la întrebări despre câți suntem, de unde venim…
Îi răspund că suntem nouă persoane și, relaxat și vesel, îi spun că venim de Grecia
Primesc la schimb o privire dulce ca oțetul și cu un ton pe măsură, continuă interogatoriul: «De unde din Grecia?»
«Olimp, am fost la munte…», îi răspund fiind oarecum surprins de atitudine, dar încă aveam un zâmbet pe față, spre disperarea vameșei.
«În ce statiune?»
«Paralia», zic eu, tot zen.
«Ok», îmi răspunde pe tonul clasicei funcționare de la gișeu, privind jumătate prin ochelari, jumătate peste ei. «Cine e Fabio?», vrea să afle doamna. Arăt cu degetul spre portughezul nostru, din microbuz.
Îi ia buletinul, îl mai verifică o dată, i-l dă și colegului din gheretă… Hmmm, deja mă pune și pe mine pe gânduri.
«De unde vine?!», își continuă interogatoriul.
«Din Grecia, cu noi…»
«Dar de unde, din Grecia?»
Aaaa, nu, din nou, îmi zic. «Paralia, doamnă…», îi răspund cu o atitudine deja iritată
«A fost cu voi?!»
Mă uit la el și îl întreb de unde de vine și dacă a fost cu noi?!…
Răspunde și el că da!
Interogatoriul se transferă la portughez.
«De unde ai intrat în Bulgaria?!», îl întreabă pe Fabio.
«Din Grecia», răspunde „împricinatul“…Însă nu-și termină răspunsul portughezul nostru, stabilit în România, cu atitudine de ardelean sadea, că pe mine mă bușește râsul.
Mai verifică nu știu ce și ne pune să coborâm toți din microbuz ca să ne vadă. Dorință îndeplinită! Reușim, într-un final, să plecăm.
Citește și: Jurnal de Olimp – Ziua 2 – O zi cu de toate: vârf, aniversare, accidentare, peisaje senzaționale și aproape 20 de kilometri de urcare și coborâre
În mașina, deslușim misterul. Fabio are carte de identitate cu CIP, total diferită de clasicele noastre buletine, și care se pare că este un mister pentru autoritățile din această parte a Europei. Fabio mai trecuse în Bulgaria și în urmă cu câteva zile, prin Vama Veche și, probabil, că de aici și confuzia polițiștilor de frontieră. Vorba portughezului „ardelean“: «Nu știu ce văd ăștia pe calculator ca să știu să le dau un răspuns exact».
În Bulgaria, autostrada se termină repede, dar drumul e destul de bun. În microbuz lumea moțăie. Pe la 15.00 opresc sa alimentez și să mâncăm ceva. Pornim iar și, pe la 18.30, suntem în vama de la Giurgiu, unde ne așteptam să se repete experiența de la frontiera precedentă. Avem noroc că nu e lume și trecem de controale ca lebăda pe ape…
Opresc într-un peco pentru o cafea și să ne mai dezmorțim un pic. Consultăm ultimele știri și vedem că se anunță cod galben în jumătate de țară. Așa că dau iar cheie mașinii ca să ajungem mai repede acasă. La București, încep să-i las pe oameni ba la «primul bloc», ba la «etajul 3», alții pe la «Guvern»…
În mașină mai rămân cu brașovenii. Luăm calea autostrăzii după indicațiile Waze și pare că pe la 21.30 sunt la Câmpina. E bine!
Trec de depozitul Dechatlon, intru pe autostrada București-Ploiești și apare în bord…STOP!!! Dau avarii, trag pe dreapta și opresc motorul…Sun proprietarul și îi explic ce mai scrie pe acolo. Relaxat, îmi zice că nu mai am motorină. Microbuzul avea defect indicatorul pentru nivelul combustibilului, așa că am mers cu motorina după spusele proprietarului și după calculele mele… Și nu prea s-au «pupat».
Mda…credeam că o să fie o zi plictisitoare…
Îl sun pe Alex, unul dintre băieții din grup pe care îl lăsasem în București și îl întreb dacă a dat iama în berea cu care ne «amenințase»? Zice că nu, așa că îl rog să vină cu cinci litri de motorină, ba nu… îi cerem să ia zece.
Normal că tebuie să îl convingem ca nu facem mișto. Îi dau locația și așteptăm.
Plec spre prima bretea ca să îl aștept și să poată omul sa iasă repede de pe autostrada de 62km, să nu meargă cu noi până la Ploiești. Apare și, relaxat, mă ia cu el în mașină și mă duce cu el cei 100 m. Știe de o ieșire destul de aproape și vrea sa fie sigur că se rezolvă!
Punem motorină, dăm la pompă, la cheie (ca doar de asta e bun netul, așa am aflat și cum se amorsează pompa când rămâi fără combustibil). Mă ajută și ceilalți băieți, unii pe afară, alții în mașină….și pornește!
Hai acasă că mai avem de mers. Pe la 23 și ceva am ajuns la Câmpina. Și-au recuperat și brașovenii mașina, iar pe la vreo 1 noaptea au ajuns și ei acasă.
Și uite-așa, din tot haosul zilei, ne-am ales cu noi lecții care ne vor fi utile pe viitor. Urmează alte ieșiri în țară sau străinătate pe care le găsiți pe site: https://sprevarf.ro/ sau la mine pe pagina de facebook: https://www.facebook.com/pemuntecucristim și nu uitați că mergem mereu #Sprevarf“
