Rana de aur a României! Roșia Montană, loc în care puținii oameni rămași simt nevoia să apere ceva din mirajul de altădată. Localitatea pe unde au trecut, pe rând, agatârșii, romanii, dacii, ungurii, austriecii, romii și românii e azi doar o umbră. Nimic nu mai strălucește aici!
Am mai văzut, pe ici pe colo, câteva suflete necăjite dornice să îți spună, cu voce stinsă de neputință, povestea Roșiei Montane. Supărați că urechi și ochi să audă și să vadă sunt, să înțeleagă, însă, nu! Își duc zilele oamenii din Roșia Montana fiindcă așa le-a fost dat sa fie. Parcă s-au resemnat…Așa i-am văzut eu!
Două mii de ani de istorie în minerit! Moți buni și calzi, dar și o sărăcie lucie
Am ajuns la Roșia Montană, mânată de curiozitatea de a vede cu ochii mei una dintre cele mai vechi localități din Europa, cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase. Două mii de ani de istorie în minerit și o poveste care te cutremură. Prezentul la Roșia Montană e gri și trist. Oamenii sunt binevoitori și calzi, așa cum „îi șade bine moțului”, însă, sărăcia domnește la fiecare pas.
Despre cum se simte „sărăcia în bogăție”
Aflu că au mai rămas să trăiască aici undeva la 2700 de oameni. Mulți au luat calea străinătății în căutarea unui trai mai bun. Cei rămași trăiesc cum pot și din ce pot. Majoritatea nu au niciun venit și să descurcă de pe o zi pe alta. Cum văd picior de turist, intră imediat în vorbă și îți povestesc despre comoara lor, despre cum se simte „sărăcia în bogăție” și despre cum Roșia Montană e parte din sufletul lor, bucată de inimă pe care dacă ar părăsi-o ar simți cum li se rupe ceva din piept.
Copii au rămas puțini în localitate, căsuțele sunt modeste și dărăpănate, peisajul este unul dezolant, ce parcă stă să „plângă”. Să fii fost senzația aceasta, poate, și de la ploaia ce nu mai contenea.
Dar, nu. La Roșia Montană, dincolo de frumusețea interioară a moților și bunătatea lor parcă desprinsă din povești, nu mai e nimic. Sau aproape nimic. O biserică superbă îți ia ochii. E amplasată chiar în ceea ce se numește centrul istoric al Roșiei Montana.
Niciun restaurant, unde să poți mânca ceva. Un bar, unde câțiva oameni își îneacă amarul vorbind despre sărăcia lucie în care trăiesc și rana de aur a României ce încă supurează.
Sunt doar doi medici de familie, acolo, la Roșia, două biblioteci și niciun medic stomatolog. Copii care merg la școală au mai rămas foarte puțini. Cu online-ul le este aproape imposibil fiindcă nu prea au acces la calculatoare, laptopuri, tablete sau telefoane performante. Unii dintre ei nici nu știu cum arată așa ceva.
Alburnus Maior, loc care leagă conștiința noastră de Roșia Montană
Dar cum frumusețea e în ochii privitorului și cum Țara Moților e o carte mult prea frumoasă încât să nu vrei să o parcurgi până la capăt, mă îndrept spre locul care spune, cu adevărat, povestea Roșiei Montane: mina de aur Alburnus Maior, loc care leagă conștiința noastră, a tuturor, de această localitate.
E o senzație unică să pui mâna pe urmele daltei și ciocanului cu care au lucrat, acum 2000 de ani, romanii
Cobori în mină 157 de trepte (pe numărate) și ajungi la câteva zeci de metri în subteran. Aflu că mina Alburnus Maior are peste 10 niveluri, zece intrări și peste 100 de kilometri de galerii. Publicul are acces în cam 200 de metri din ele, doar. Pereții te sufocă, dar înaintezi fiindcă te împinge de la spate dorința de a vedea, de a afla, de a trăi pe propria piele parte din istoria acestui loc.
Apa picură din tavanele scunde, culoarele extrem de înguste nu îți lasă prea mult loc de mișcare, iar aerul este irespirabil. Mergi și te întrebi: „oare cum or fi muncit oamenii aceia (copii, femei, bărbați) la extragerea atâtor bogății? Fiindcă una e să citești despre asta în broșuri și alta e să fii acolo și să pui mâna pe urmele daltei și ciocanului cu care au lucrat, acum 2000 de ani, muncitorii romani.
Faptul că pășești în galeriile săpate acum 2000 de ani e ceva unic. Au fost săpate manual și urmează filoanele aurifere până la 300 de metri adâncime. Roșia Montană a fost principalul furnizor de aur al Imperiul Roman și ulterior al întregului Occident.
Galeriile romane, medievale și moderne sunt singurele din lume ce pot fi vizitate in situ ( în mediul lor natural). Conservarea este una foarte bună, în scop turistic fiind amenajați, cum spuneam, aproximativ 200 de metri.
O experiență unică ce merită trăită o dată în viață
Se muncea în condiții cumplite câte 8, chiar 10 ore pe zi neîntrerupt. Totul, pentru firicelele de aur și argint din pereți, pentru care săpătorii nici nu mai știau cum arată lumina zilei. Acolo, mâncau, acolo dormeau, acolo le era viața. Nu-i de mirare că mulți nu apucau vârsta de 50 de ani.
În Galeriile Romane au fost descoperite cele 25 de tăblițe cerate despre dreptul roman, aflate în colecția muzeului. Cea mai importantă tăbliță datează din anul 131 d.Hr. Tot aici s-au descoperit fragmente de lemn, datând din antichitate. Exploatarea bogățiilor a continuat vreme de aproape 2 milenii .
220 de tone de aur extrase din această mină
Se estimează că, până în prezent, s-au extras peste 220 de tone de aur din această mină. În condiții crunte de muncă, așa cum precizam, lucru ilustrat, de altfel și în momentul în care, odată ieșit din mină, vizitezi Muzeul Mineritului. Zeci, poate sute de fotografii ce surprind activitatea minieră din diferite epoci. Copii, femei, bărbați, cu toții munceau din greu pentru a-și câștiga pâinea din unicul lucru pe care au fost învățați să îl facă: mineritul. E un adevărat tezaur așezat, cuminte, în vitrine și care „spune”, de fapt, întreaga poveste a Roșiei Montana.
Nici muzeul în aer liber, aflat exact la ieșirea din mină, nu trebuie ocolit. O curte imensă ce cuprinde o colecție de pietre litice, sculptate și gravate, dar și o expoziție de utilaje și instalații folosite pentru prelucrarea minereului auro -argintifer.
Despre Roșia Montană sunt atât de multe de spus. Povestea ei e una ce merită să fie auzită și văzută acolo, lângă inimile moților, ce încă bat pentru ea.
Peisajul cultural minier Roșia Montană a fost înscris în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.